Gândul meu pentru tine/ri.
Dragi prieteni,
În perioada 5-10 iulie 2010, la Sinaia, pe parcursul Campus-ului de formare pentru animatori, împreună cu 77 de adolescenți și tineri din parohiilea Arhidiecezei de București, am avut o experiența unică. Am avut ocazia minunată să ne cunoaștem pe noi înșine și unii pe alții, să comunicăm între noi și să ne angajăm liberi în misiunea Bisericii de a răspândi Vestea cea Bună tuturor.
Cuvintele Arhiepiscopului Ioan Robu, rostite în timpul vizitei, în ziua de joi, 8 iulie 2010, vor rămâne un impuls viu și un angajament responsabil pentru toți cei prezenti la campus: „Am ajuns în viitor, pentru că voi sunteți viitorul!”
Lăsând la o parte cuvintele frumoase și de laudă lăsate de participanți la sfârșitul campusului pe un chestionar și chiar trecând dincolo de ecourile pozitive (m-a schimbat total acest campus, voi fi cu adevărat altul, voi face multe în parohia mea, voi fi un exemplu pentru cei de lângă mine etc.) de după campus, voi aduce în prim plan experiența trăită pe munte, vineri, 9 iunie 2010, în care cei mai mulți, dintre cei prezenț, au „citit” drumul frumos al vieții care se împletește minunat cu drumul delicat al vieții de credință.
Dimineața, la ora 8,30 am fixat urcarea muntelui cu minibus-ul până la cota 1400 din Sinaia. (Așa a fost la începutul vieții noastre: a fost fixată o oră! Când a fost mai greu altcineva ne-a purtat și s-a ocupa de noi până când s-a împlinit timpul să vedem frumusețea acestei vieți!)
Ajungând la capătul drumului pe munte, unde minibus-ul s-a oprit pentru că nu putea merge mai departe, am pornit pe potecă urcarea muntelui cu piciorul. A fost dificil până am găsit ritmul pasului comun de a urca până pe platoul Bucegi. Între timp doi participanți au descoperit că nu au forța necesară de a urca și s-au desprins de grup coborând imediat cu telecabina în Sinaia. (Începând să pășim în viață am descoperit un mod de a trăi... Părinții, biserica, școala ne-au învățat să trăim! Însă ritmul vieții ne este dat de credință! Credința ne ajută să fim prudenți, să fim optimiști, să fim curajoși. Credința ne dă puterea să fin tari, să nu ne oprim și să privim departe!)
Până la prima noastră destinație „Piatra Arsă” am făcut mai multe pauze. În timpul pauzelor grupul se strângea! (În viață până la momentul când descoperi concret ce vei fi este bine să te oprești des pentru a te întâlni cu Cristos prezent în primul rând în Taina Sfântului Altar și în Cuvântul Sfintei Scripturi...)
După o pauză mai lungă am pornit cu noi forțe spre „Babele” pentru un nou popas, unde era programat și prânzul pe la ora 13.00. Aici am făcut și prima fotografie cu întregul grup pe vârful muntelui. (Viața cere motivații și obiective de ajuns! Atunci este trăită cu entuziasm și bucurie!)
De la „Babele” am plecat spre „Sfinx” la altitudinea de 2216 m. Aici a început un vânt puternic! Norii au început să ne acopere! În fața Sfinxului de 8 m înălțime și 12 m lățime am făcut a doua fotografie de grup. (Când în viață te întâlnești cu momente foarte frumoase apar și încercările, provocările, descurajările...)
Până la acest loc eu am supravegheat grupul din spate! Am vrut să fiu sigur că nimeni nu rămâne în urmă! Din acest moment eu am trecut în fața grupului, am numit doi tineri în spatele lui și ne-am îndreptat spre „Crucea de pe Caraiman”. Norii au devenit tot mai apăsători. Au vărsat și chiciură! Am pășit și pe zăpadă și am ajuns la primul obstacol pe creasta muntelui, la altitudinea de 2325 m, care cerea mare atenție. După ce am trecut cu toții de acest obstacol am făcut iar o pauză și adunându-ne cu toții am pornit cu mult curaj spre „Cruce” deși nu se vedea din cauza ceții. Însă știam că este acolo! (În drumul vieții, acceptând „Crucea” înțelegem cât de importantă este prezența lui Cristos lângă noi și înaintea noastră. Cât de important este să-l urmăm! Atunci când ne învăluie frica, întunericul, vântul, frigul și avem o credință puternică știm că suntem în siguranță: Isus este cu noi!)
Prin ceață, pe cărăruia îngustă ne îndreptam cu încredere spre „Cruce”. Parcă o căutam! Deși eram foarte aproape nu se putea zări din cauza norilor groși. Ajunși în fața ei, cam la 20 m, am tresăltat cu toții de bucurie: Iată „Crucea”! Se vede „Crucea!” Și am urcat curioși treptele (soclul din beton armat fiind de 7,5 m) pentru a fi cât mai aproape de ea... (În drumul vieții îl căutăm pe Cristos..., și, de fapt întâlnim crucea..., crucea lui și crucea noastră...)
După ce am înconjurat crucea, ca și cum i-am fi spus „bine ai venit în grupul nostru!” sau „bine că te-am întâlnit!”, ne-am mulțumit numai cu atât. Norii erau parcă și mai deși, nu ne lăsau să privim locul unde era amplasată această măreață „Cruce” de 28 m înălțime și 7 m fiecare braț și plasată la o altitudine de 2291 m. (De câte ori, în viață, trecem prim momente grele în care nu știm ce să mai facem, totul pare în zadar. Încercăm să privim și în altă parte, dar totul este limitat... Ne mulțumim doar cu crucea pe care o avem!)
În acest tablou îngust al peisajului ne-am grupat pe treptele „Crucii” și am început celebrarea Sfintei Liturghii, motivul pentru care am parcurs tot acest traseu anevoios. Pe parcursul întregii celebrări am avut sentimentul că suntem pe Muntele Tabor învăluiți în Norul Protector unde Glasul Tatălui răsuna... și unde Vântul sufla cu putere. După proclamarea Cuvântului Divin și spre sfârșitul celebrării Liturgiei Euharistice, în timpul distribuirii Sfintei Împărtășanii norii ne-au părăsit și vântul a încetat. Cerul s-a luminat și ne-a lăsat să privi orizontul în lung și în lat, în sus și în jos, până unde privirea noastră putea să ajungă. După binecuvântarea finală de la Sfânta Liturghie toți am exclamat: Mare este Dumnezeu! Aici, pe munte, la poalele crucii, am făcut a treia și ultima fotografie de grup. (În viață vrem să ajungem cât mai sus pentru a vedea altfel lumea. Pe noi, creștinii, credința ne ajută să vedem „altfel” această lume. Chiar și atunci când numai crucea este lângă noi, dacă participăm activ la lucrarea lui Dumnezeu – la Sfânta Liturghie, ni se deschid ochii interiori pentru a pătrunde în voința lui Dumnezeu, în planul lui, în frumusețea lui! Cu ajutorul credinței îl vedem pe Dumnezeu în splendoarea și măreția sa!)
Ochii tuturor nu se mai despărțeau de priveliștea minunată. Dar timpul trecea. S-a făcut ora 16.00 și la un semnal ne-am adunat și am pornit mai departe. Am format patru grupuri. Fiecare grup a primit misiunea să se roage Sfântul Rozariu și să meargă compact. Se apropia un traseu mai dificil. Ordinea și disciplina interioară erau esențiale. (Viața noastră de credință este ajutată de Sfânta Fecioară Maria. Ea este Mama tinereții noastre. Pe ea am chemat-o în ajutor pentru a fi cu noi pe drumul întoarcerii...)
La „Cabana Caraiman” am făcut o mică pauză. Aici s-a refăcut grupul mare. Pentru că în apropiere era un izvor cu apă, cei mai mulți și-au luat provizii suficiente. Cu noi forțe am pornit la drum. Am ajuns din nou pe platoul Bucegi. Se putea vedea o oarecare oboseală în pasul tuturor dar nimeni nu era descurajat de drumul lung ce ne aștepta... (În viața credinței, Cristos este Apa cea Vie. Fără această Apă nu vom reuși să ajungem la destinație. În timul oboselii devine energie pentru trup și suflet.)
Atunci când ritmul pasului a început să fie puțin accentuat, auzind că este bine să nu ne prindă întunericul prin padure, inevitabilul s-a întâmplat: am greșit traseul. Am luat-o după un indicator care ducea spre „Cantonul jepi”, un traseu complet nou. După un telefon dat unui cunoscător al traseului am revenit pe drumul cel bun. Dar 10 minute dus, 10 minute întors, au creat disconfort. (De câte ori în viață se greșește. Dar la timp, cu ajutorul cuiva, cu multă răbdare poți reveni „pe drumul cel bun”. Răbdarea este esențială!)
Apropiindu-ne de „Complexul sportiv național Piatra Arsă„ au urmat indicatorul „linia albastra între două linii albe” și am început să coborâm spre „Poiana stâna regală”. Prima parte a coborârii a fost mai dificilă. Băieții din spate au cerut o pauză în timpul căreia trei tinere au fost aduse în față. Din acest moment aceste trei tinere au dat ritmul pasului la coborâre. Coborârea a fost destul de ușoară dar fiecare își păstra în taină câte „o mică durere”. Ajunși în „Poiana stâna regală” am făcut o mică pauză. Încă mai era lumină. De aici am pornit pe un drum pe care puteau merge și mașinile și ne-am îndreptat spre drumul care duce spre cota 1400. Pe acest traseu pasul a devenit mult mai vioi. Aici, două persoane au ajuns la capătul puterilor și au coborât până în Sinaia cu o mașină de ocazie. La intrarea grupului în Sinaia era deja întuneric. Pe la ora 22.00 tot grupul a intrat pe poarta campusului. Toți eram obosiți dar plini de bucurie. Experiența a fost unică! (Câte experiențe s-au adunat în această zi de neuitat. Și parcă toate aveau în spate o poveste. O poveste de viață..., dar o poveste trăită cu Dumnezeu!)
Pr. Daniel BULAI
