„Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ (Mc 10, 17)
Material pregatit de Pr. Emanuel DUMITRU
Cateheza II
(cateheză inspirată de o reflecție a ÎPS Ioan ROBU despre „legea creșterii“)
De ce nu este muțumit Isus cu faptul că tânărul bogat a respectat poruncile și îi cere altceva? („Un lucru îți lipsește: mergi, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă!“).
Fidelitatea față de fundamentul credinței, autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu care nu minte niciodată, ne obligă să observăm această lege a creșterii. Firul roșu al întregii Scripturi este faptul că cuvântul vestit de mesagerii lui Dumnezeu în Vechiul Testament se întrupează în Noul Testament în persoana Mesiei, a lui Cristos: „și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi“. Chiar și pentru un ateu legea creșterii este evidentă. Totul devine, se transformă: sămânța aruncată în pământ moare, dar aduce rod, pruncul moare, dispare pe măsură ce se maturizează, etc.
Legea creșterii în natură culminează cu moartea, în timp ce legea creșterii în credință culminează cu adevărata viață. Ne mai amintim de perspectiva deschisă de Cronos și Cairos în cateheza trecută. Cateheza aceasta este o continuare a primei cateheze despre autoritatea învăţătorului. De aceea conchidem această introducere spunând că legea creșterii naturale este Cronos adică timpul este un cerc închis în ciclul naștere, viață, moarte, în timp ce legea creșterii în credință este Cairos un timp liniar adică un timp deschis mereu momentelor potrivite schimbării, momente necesare fericirii sau întâlnirii cu Dumnezeu. Ambele legi guvernează viaţa omului, dar în timp prima dispare rămânând doar cea de-a doua fie că vrem fie că nu vrem.
De ce subtitlul catehezei noastre de astăzi este: de la porunci la fericiri?
Pentru că în timpul lui Isus autoritatea şi credibilitatea învățătorilor care invitau la păstrarea poruncilor, a Legii (fariseii şi cărturarii) erau de mult distruse. Ei îndemnau la iubirea de Dunmezeu și lăsau pe dinafară iubirea de aproapele aşa cum vedem în capitolul X al Evangheliei lui Luca unde un învățător al legii vrând să îl prindă pe Isus în vorbă îi adresează aceeași întrebare ca și tânărul bogat: „Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“. Aceeași întrebare, dar altă persoană care întreabă. Cum răspunde Isus? Ca în parabola tânărului bogat, tot printr-o întrebare: „În Lege ce este scris? Ce citești?“, iar învățatul (probabil din tagma farizeilor) răspunde diferit, redă o poruncă din prima parte a Decalogului spre deosebire de tânăr.
Farizeul cunoaște calea către viața veșnică pentru că răspunde foarte frumos: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți“. Unde este handicapul farizeului? În faptul că nu înțelege cine este aproapele. Ambii au o lipsă tânărul nu știe că Dumnezeu este bun, iar farizeul nu știe că aproapele este bun. Concluzia ar fi că nu există să se moştenească viaţa veşnică fără iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, merg mână în mână.
Poruncile sunt împărţite în două şi au în centru porunca a patra care este liantul dintre primele trei şi următoarele şase. Primele se referă la iubirea de Dumnezeu, iar celelalte şase se referă la iubirea de aproapele. Dar toate cele zece constituie un întreg, ele nu pot fi respectate pe alese fie primele trei, fie celelalte așa cum vedem că se întâmplă. Aceasta vrea să îi facă Isus să înţeleagă atât pe tânăr cât şi pe farizeu în cele două fragmente din capitolul X a-l evangeliilor lui Marcu şi Luca.
Observăm din fragmentul evanghelic din Marcu referitor la tânărul bogat că Isus se referă explicit la a doua parte a poruncilor primite de Moise: Să nu ucizi! Să nu comiți adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!. Ce este de menționat este faptul că ultima poruncă adusă în discuție de Isus este una care privește autoritatea bazată pe iubire.
Isus privește la umanitatea tânărului, pentru că îl întreabă despre poruncile din partea a doua a Decalogului și îl îndrăgește spune textul. Era un om desăvârșit îşi iubea chiar şi părinţii, lucru greu de împlinit pentru un tânăr aflat în căutarea identităţii proprii şi a împlinirii în viaţă. Isus vrea mai mult de la el, vrea să îl conştientizeze că mai există şi alt fel de desăvârşire. Cu alte cuvinte nu este de ajuns pentru cel ce se întâlnește cu Cristos să trăiască doar după principiul legii naturale: Fă binele și fugi de rău! pentru că pe aceasta o respectă orice om de bun simţ, chiar şi cel care crede în alte realități decât Dumnezeu.
Iată frumusețea planlui lui Dumnezeu! El cere mai mult, cere şi ascultarea față de Părintele părinţilor: Dumnezeu părintele nostru care este Tatăl și Mama noastră. Ori porunca a patra este cea care impune două forme de iubire: ascultarea copilului față de părinte, dar și reciproca ascultarea părintelui față de nevoia copilului. În ambele situații la la baza respectării poruncii stă iubirea: a lui Dumnezeu care dă viață copilului prin părinții care se iubesc, dar și a copilului care își iubește părinții și pe Dumnezeu, ascultându-i.
Isus este și om și Dumnezeu și însumează cele două iubiri din cele 10 porunci în învăţătura sa, la fel ca în porunca a IV-a în El se contopesc iubirea de Dumnezeu cu iubirea de oameni.
Știați despre cele 613 legi existente în timpul lui Isus?
Dificultatea respectării poruncilor în timpul lui Isus este evidentă.
La evrei „Legea” era în sens strict decalogul sau cele 10 porunci, iar în sens larg era Tora sau Pentateuhul (primele cinci cărţi ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul). După tradiţia nescrisă a fariseilor şi a cărturarilor, „Legea” cuprindea 613 porunci. Pe lângă „Legea lui Moise”, după exil, s-a introdus legea orală cu o mulţime de prescripţii considerate uneori mai importante decât însăşi Tora sau Pentateuhul în care sunt ce 10 porunci date lui Moise.
Finalul acestor gânduri este de poveste, pentru că falimentul celor doi (tânărul bogat şi farizeul) este parcă desprins din „Păcală în satul lui“:
„I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile oamenilor şi să râdă de prostia lor. “ Păcală în satul lui
Oare nu atât tânărul bogat cât şi farizeul s-au păcălit în final? La ce oare le-a folosit faptul Isus i-a învăţat ce să facă, dacă ei nu l-au ascultat? Cer un răspuns: „ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică? și îl primesc: un lucru îți lipsește: mergi, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor (recomandarea pentru tânăr) sau mergi şi fă şi tu la fel (recomandarea pentru bogat dată în parabola samariteanului milostiv) și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă!“. De ce reciproca nu mai este valabilă? De ce nici unul nu ascultă sau nu urmează recomandarea Învăţătorului? Ca să umble răzleţi prin lume…
De fapt nici unul nu dorea să crească, să treacă la un level superior vieţii lor de până la întâlnirea cu Învăţătorul. Ei întruchipează experienţa omului care are o „întâlnire admirabilă“ cu o adevărată mină de bogăţie şi ce fac? Asemeni femeii din povestea lui „Păcală în satul lui“ pentru a scăpa de prooroc – trăirea muncită a vieţii, la lumina Adevărului – spală putina.
Tinere nu fi Păcală, nu umbla răzleţ prin lume, fără de nici o treabă, numai ca să încurci trebile oamenilor şi să râzi. Toate acestea se sfârşesc la un moment dat. Dacă vrei să îţi fie bine, să fii fericit: cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Învăţătorul nu a venit să desfiinţeze legea ci să o împlinească şi îşi începe activitatea publică cu predica de pe munte unde cele nouă fericiri pe care le trăieşte în persoana sa sunt prorociri referitoare la viaţa ta. Pentru ca acestea să fie zece ca şi poruncile date prin Moise este nevoie de tine. De fapt a zecea fericire a Învăţătorului eşti tu şi ea sună aşa: Fericit vei fi când te vei bucura şi te vei veseli că ai moştenirea în ceruri fiindcă L-ai urmat pe El pe pământ.
De reținut:
AUTORITATEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN – Exigența creşterii: de la porunci la fericiri
→ în firea a tot ce există în natură este sădită o lege a creşterii. Există însă o viaţă supranaturală, viaţa de credinţă. Dacă legea creşterii naturale culminează cu moartea, dispariţia din lumea naturală, în ceea ce priveşte viaţa supranatrală este invers, viaţa continuă devenind din ce în ce mai vizibilă. Ambele legi guvernează viaţa omului, dar în timp prima dispare rămânând doar cea de-a doua fie că vrem fie că nu vrem;
→ cele zece porunci sunt împărțite în două: I-III și V-X. Porunca a patra o considerăm centrul poruncilor, în ea sunt și elemente din prima parte care are în vedere iubirea de Dumnezeu și elemente din a doua parte care are în vedere iubirea de oameni. Iubirea, cinstea față de cei 2 părinți = iubirea față de Dumnezeu, Părintele nostru ceresc pentru că din conlucrarea acestor trei ființe vine în lume copilul care prin Botez are o dublă cetățenie: este cetățean al pământului și al cerului;
→ pe lângă parabola tânărului bogat (Mc 10, 17-22) mai avem un fragment evanghelic în care un farizeu îi adresează aceeași întrebare Învățătorului (Lc 10, 25-37). Diferența constă în faptul că primul respectă numai poruncile cu privire la iubirea de oameni, iar celălalt doar pe cele cu privire la iubirea de Dumnezeu;
→ poruncile formează un întreg. Ele nu pot fi respectate pe alese așa cum au făcut tânărul bogat și farizeul. Ambii au o lipsă tânărul nu știe că Dumnezeu este bun, iar farizeul nu știe că aproapele este bun. Iar concluzia ar fi că nu există să se moştenească viaţa veşnică fără iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, merg mână în mână.
→ legea naturală este: Fă binele și fugi de rău!, legea credinței este: Ascultare vreau de la cei pe care îi iubesc!
→ La evrei „Legea” era în sens strict decalogul sau cele 10 porunci, iar în sens larg era Tora sau Pentateuhul (primele cinci cărţi ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul). După tradiţia nescrisă a fariseilor şi a cărturarilor, „Legea” cuprindea 613 porunci. Pe lângă „Legea lui Moise”, după exil, s-a introdus legea orală cu o mulţime de prescripţii considerate uneori mai importante decât însăşi Tora sau Pentateuhul în care sunt și ce 10 porunci date lui Moise;
→ Isus își începe discursul public prin proclamarea fericirilor în predica de pe munte. Sunt prezentate nouă fericiri și nu zece precum poruncile, dar de fapt sunt zece după cum arată textul pentru că deși Isus nu folosește cuvântul fericit pentru în a zecea afirmație, ce altceva ar putea să se înțeleagă prin bucuria și veselia de a avea moștenirea în ceruri, decât fericirea de a moșteni viața cerească?