Pozitiile
Pozitiile corpului au o mare importantã: sunt mesaje.
În picioare: este pozitia aceluia care este gata de plecare, a aceluia care este disponibil si atent. La Liturghie, de exemplu, stãm în picioare în timpul citirii Evangheliei, fie pentru a manifesta o mai mare atentie, fie pentru a fi gata spre a împlini ceea ce Domnul ne sugereazã.
Asezati: este pozitia aceluia care are dispozitia de a asculta, în asteptarea unui mesaj important. La Liturghie ne asezãm în timpul lecturilor, în timpul Ofertoriului si dupã Împãrtãsanie.
În genunchi: aceastã pozitie indicã adoratie, aratã gloria, puterea pe care noi i-o recunoastem celui ce stã în fata noastrã. Prin acest gest, arãtãm cã suntem în prezenta cuiva care ne este superior si care meritã tot respectul nostru.
Prosternati: este gestul prin care ne întindem pe pãmânt, cu privirea în jos. În zilele noastre, întâlnim rar pe cineva în aceastã pozitie. În general, întâlnim aceastã pozitie la hirotonirea de diaconi si preoti. Aceastã atitudine exprimã micimea si slãbiciunea omului înaintea gloriei lui Dumnezeu; spune cã omul este un nimeni în comparatie cu Dumnezeu: este ca un fir de praf ce rãtãceste pe pãmânt. Cu toate cã este asa de mic, omul este în centrul atentiei divine…
Actiunile
La fel ca pozitiile, si actiunile au o mare importantã si sunt mesaje pe care noi trebuie sã învãtãm sã le citim. Când facem anumite acþiuni la altar, avem în vedere faptul cã nu facem simple gesturi, ci îl servim pe Regele nostru si suntem în prezenta sa. Baterea pieptului: mâna dreaptã loveste decis, dar delicat, pieptul în dreptul inimii, pentru recunoasterea pãcatelor si exprimarea pãrerii de rãu pentru sãvârsirea lor.
Impunerea mâinilor: bratele sunt întinse în fatã, iar palmele îndreptate în jos. Este vorba despre un gest „înalt”, întrucât nu este o pozitie menitã sã indice o simplã rugãciune, ci exprimã revãrsarea, transmiterea, darul Duhului Sfânt. Vedem acest gest în timpul consacrãrii pâinii si vinului pe altar, în timpul Mirului, la hirotonirea preotilor, la iertarea pãcatelor în timpul Spovezii.
Îmbrãtisarea: acest gest aratã modul de a fi al fratilor, care ar trebui sã fie prezent între toþi crestinii; gãsim acest gest la Liturghie, la Dãruiti-vã pacea.
Impreunarea mâinilor: se unesc palmele si degetele în dreptul inimii. Acest lucru aratã cã începem o rugãciune. E un gest care semnificã cerere, rugã, implorare, adresat celui mai mare decât noi. si apoi, tinând mâinile împreunate, eviti sã le tii atârnate pe lângã corp, sã le bagi în nas sau sã faci miscãri neîndemânatice, care i-ar distrage pe credinciosii care te vãd.
Înclinarea (reverenta): se îndoaie usor si cu calm capul în fatã, fiind un semn de respect, reverentã care se face în fata cuiva pentru a i se recunoaste demnitatea: reverenta se face în fata crucifixului, altarului, evangheliarului, a preotului, precum si în faþa adunãrii din Bisericã, pentru cã sunt semne ale prezentei lui Dumnezeu.
Îngenuncherea: se îndoaie ambii genunchi pânã la atingerea pãmântului. Se poate îngenunchea si cu un singur genunchi: în acest caz, se îndoaie genunchiul drept pânã la cãlcâiul stâng. Gestul îngenuncherii exprimã adoratia noastrã fatã de Domnul, recunoastem cã el este Dumnezeu, cã este mai mare decât noi si cã este, într-adevãr, prezent cu întreaga sa fiintã. Îngenunchem, de fapt, în fata Euharistiei din tabernacol, sau în fata pâinii si vinului abia consacrate pe altar.
Procesiunea: mai multe persoane merg într-un sir ordonat spre o tintã bine precizatã. Acest gest exprimã vizibil drumul spre Dumnezeu, fãcut de Marea Familie care este Biserica; mai înseamnã si faptul cã toti credinciosii sunt un singur popor mare, poporul lui Dumnezeu în drum spre Regele cerurilor. Gãsim procesiunea în urmãtoarele situatii: la începutul si la sfârsitul sfintei Liturghii, când preotul intrã sau iese din bisericã, precedat de suita de ministranti; în timpul Împãrtãsaniei, când credinciosii se asazã în rând pentru a merge sã primeascã trupul lui Cristos; în timpul procesiunilor populare, unde se poartã statuile sfinþilor sau ale sfintei Fecioare Maria.
Ridicarea bratelor: bratele si palmele sunt aproape întinse si îndreptate spre înalt: este gestul celui ce se roagã si este subliniatã invocatia spre cer, „casa” lui Dumnezeu, precum si dorinta de înãltare, de unire cu el; pe lângã acestea, bratele si palmele mâinilor îndreptate spre înãltime mai exprimã nevoia de a primi ajutor de la cel care e mai mare si mai puternic decât noi.
Sãrutul: la Liturghie, sãrutul exprimã venerare, stimã si afectiune. Vedem acest gest la începutul si la sfârsitul Liturghiei, când celebrantul sãrutã altarul, simbolul lui Cristos, sau când credinciosii sãrutã o relicvã sau un crucifix.
Semnul Sfintei Cruci: acest semn aratã cã tot ceea ce urmeazã sã facem este în numele lui Dumnezeu, facem pentru el, în fata lui si împreunã cu el.
Cuvintele
Am vãzut cã atât pozitiile, cât si actiunile, la liturgie, exprimã întotdeauna un mesaj; pe lângã acestea, gãsim si rugãciunile, rãspunsurile ce trebuie sã le dãm, pentru a fi participanti autentici la celebrare, si nu simpli spectatori. Sã încercãm sã descoperim semnificatia cuvintelor pe care le pronuntãm, pentru a evita ca liturgia sã se reducã la replici goale, si sã devinã un moment de adevãratã întâlnire cu Dumnezeu.
Aclamatiile: sunt rugãciuni, în general, scurte, rostite sau cântate de toti credinciosii, cu voce tare, care laudã, glorificã, exaltã mãretia si bunãtatea Domnului. Iatã câteva exemple: „Aleluia” (care înseamnã „lãudati-l pe Domnul”); rãspunsurile dupã lecturi sau Evanghelie: „Multumim lui Dumnezeu”, „Laudã tie, Cristoase”; înainte de Împãrtãsanie: „Cãci a ta este împãrãtia si puterea si mãrirea în veci”.
Cântecele: sunt rugãciuni puse pe note si fac parte integrantã din celebrare. Deci, cine nu cântã, taie pãrti importante din rugãciunea sa si o face monotonã. Rugãciunea cântatã este una dintre cele mai înalte forme de rugãciune, pentru cã implicã, în acelasi timp, vocea, gândul, sentimentele pe care doar muzica stie sã le trezeascã. Dacã vrei sã fii un bun ministrant, trebuie sã exersezi si sã cânti, sustinând adunarea, dar, mai ales, sã te rogi cântând.
Dialogurile: în Liturghie, gãsim pãrti recitate doar de preot si pãrti proprii adunãrii; în schimb, altele formeazã dialoguri între preot si Marea Familie care este Biserica. Aceste dialoguri, pe de o parte, exprimã colocviul între oameni si Dumnezeu, alcãtuit din invitatii si rãspunsuri, pe de altã parte, însã, ne învatã cã trebuie sã ne îndemnãm unii pe altii la rugãciune.
Proclamarea lecturilor: reprezintã lectura lentã si atentã a cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul, marele sfat pentru viaþã, pe care Domnul ni-l dã, descrierea chipului sãu, a ftþei sale, nu se poate citi pur si simplu, cum facem cu orice carte sau poveste, ci va fi proclamat, adicã anuntat, rãspândit precum un mesaj important. Tonul celui care citeste va trebui, deci, sã fie solemn, pentru cã e Dumnezeu care vorbeste prin gura oamenilor; citirea textului sacru va fi lentã si clarã, astfel încât credinciosii sã nu piardã nimic din marele sfat pentru viatã, pe care ni-l dã Domnul.
Rugãciunile: sunt formule foarte frumoase de multumire, de laude, de profunde cereri adresate lui Dumnezeu Tatãl în numele lui Isus, prin inspiratia Duhului Sfânt. Ele sunt rostite de preot sau de Marea Familie care este Biserica.
Atitudinile
Atentia: când servesti la altar, încearcã sã fii mereu atent si sã nu pierzi nici o ocazie de a te întâlni cu Domnul tãu. Fãcând asa, vei ajuta toate persoanele care te vãd la altar sã fie atente si, prin puterea ta, le vei da de înteles cã acolo se împlineste ceva cu adevãrat important.
Linistea (tãcerea): când suntem la altar, suntem în fata lui Dumnezeu. Si Dumnezeu nu este mut, ci doreste sã intre în dialog cu fiecare dintre noi. Când intri în bisericã, în casa Domnului, învatã sã faci liniste: nu susoti, pentru a nu-i deranja pe cei care, poate, se roagã, din respect fatã de Dumnezeu care e acolo prezent si pentru a lua atitudinea de ascultare chiar de la început.
Pietatea: aici, prin pietate, nu întelegem compasiunea pe care o avem atunci când ne aflãm în faþa cuiva în dificultate, ci sensul profund religios, perceperea faptului cã esti în prezenta lui Dumnezeu, sentimentul de respect pentru locul unde te gãsesti si pentru persoana cu care te întâlnesti. Prin „pietate” se întelege si rugãciunea. Dacã vrei sã-l servesti pe Domnul, primul lucru ce trebuie sã-l faci este sã te rogi, ca sã nu reduci înalta misiune de ministrant la o multime de lucruri de fãcut. Domnul doreste ca toate gesturile tale, toate cuvintele tale, toate gândurile tale sã fie semne ale dragostei pe care i-o porti. Fã sã creascã importanta rugãciunii în viata ta si nu veni la bisericã în ultimul moment: încearcã sã vii cu cel puþin un sfert de orã înainte de celebrare, pentru a discuta cu cel mai mare prieten al tãu: Domnul.
Promptitudinea: pentru cã mi te imaginez un bãiat vioi si inteligent, nu trebuie sã vorbesc prea mult despre promptitudine. Dacã esti un bãiat asa cum trebuie, dacã esti atent în timpul celebrãrii, cu o singurã privire, vei observa ceea ce lipseste. Încearcã, deci, sã fii atent, pregãtit, iute si sãritor.
Tineretului a stat deoparte,bucurandu-se cat mai mult de vacanta, o sa va surprinda sa aflati ca lucrurile nu au stat chiar asa!
In februarie 2002, o data cu prima promisiune cercetaseasca s-a infiintat in parohia Adormirea Maicii Domnului primul centru de cercetasi catolici din Bucuresti. Avand aprobarea si binecuvantarea Arhiepiscopului Mitropolit Doctor Ioan Robu si ingaduinta parintelui paroh Dominic Hirja, tanara Iuliana Birtea a pus bazele unui nou grup de cercetasi in marea familie Scout.
