„Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ (Mc 10, 17)

Material pus la dispoziție de Pr. Emanuel DUMITRU

NOIEMBRIE

Cateheza 4

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– A da totul, adică pacea sufletetească (moştenirea fără de preţ a lucrării harului Duhului)

Cum a reuşit  Saul din Tars să aibă pace sufletească după ce a participat la uciderea ucenicilor Domnului din rândul cărora avea să facă parte ulterior? A găsit pacea sufletească tânărul bogat după întâlnirea cu Isus?

Anul trecut a fost un an închinat sfântului Paul, iar experienţa sa bogată în ceea ce priveşte învăţătura pe care a mărturisit-o, ca urmare a întâlnirii cu Isus ne ajută foarte mult în încercarea noastră de a înţelege că pacea sufletească dorită de Învăţătorul în viaţa tuturor oamenilor încredinţaţi Lui (vezi In 17, 2) nu este doar o himeră, ci este o autentică responsabilitate.

Sfântul Paul ştim că ar fi avut destule motive de nelinişte, având în vedere faptul că,  urmare a fidelităţii faţă de lege, a chinuit şi a contribuit la moartea a foarte mulţi creştini până la întâlnirea luminoasă cu Isus, întâlnire ce a avut loc pe drumul spre Damasc. Spre această localitate mergea pentru că îşi făcuse o misiune din a prinde şi a aduce la Ierusalim pentru a fi lichidaţi discipolii Domnului (de citit relatarea din Faptele apostolilor, capitolul 9, versetele de la 1 la 31). Observăm că după ce Paul se converteşte, predică la Damasc şi se întâlneşte cu apostolii la Ierusalim, Biserica prigoanelor provocate de Paul se va bucura de pace şi creştere în mângâierea Duhului Sfânt (Fap 9, 31). Prin Cristos va spune el ulterior nu mai suntem supuşi legii păcatului, care ucide spiritul, ci legii harului care aduce viaţă în spirit.

Deşi până să îl întâlnescă pe Domnul, Paul a fost un om neliniştit, nu putea să stea locului şi prin toată Iudeea, Galilea şi Samaria îi căuta pe discipolii lui Isus pentru a-i lichida vedem în Faptele apostolilor 20, 26-27 un lucru care ne uimeşte. El nu are remuşcări legat de  acea perioadă pentru că iată ce spune într-un dicurs ţinut în faţa preoţilor de la Efes: „De aceea, dau mărturie astăzi în faţa voastră: eu sunt curat de sângele tuturor, căci nu m-am dat înapoi  să vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu“. Este paradoxal ceea ce spune apostolul Paul. Se simte curat de sângele celor care au fost ucişi datorită lui. Se poate ca un „criminal“ să fie iertat vreodată?

Omul lumesc nu îşi va putea ierta niciodată greşeala împotriva legii dacă nu va vedea în lumina harului, asemeni lui Paul, tot planul lui Dumnezeu. Dacă el nu se mai vede în planul lui Dumnezeu unde orice păcat este răscumpărat de Isus, se va simţi pierdut, ca şi Iuda după trădarea Învăţătorului. Să ne gândim la Papa Ioan Paul al II-lea care l-a iertat pe atentatorul său vizitându-l după luni de spitalizare la închisoare. După acea întâlnire turcul Ali a început să se accepte şi treptat a ajuns la pacea sufletească, s-a convertit la gânduri de pace. Cu alte cuvinte chiar şi un criminal după o „întâlnire admirabilă“ îşi poate schimba gândirea dcă nu uită că singur Dumnezeu poate să scrie drept pe rânduri strâmbe.

Pacea sufletească vine de la Duhul Sfânt, El îţi harul lumina care l-a învăluit şi pe Paul, de a înţelege tot planul lui Dumnezeu. În mod obişnuit, sub imperiul clipei noi vedem doar o parte din plan şi atunci intervine neliniştea, se instalează conflictul. De fapt tot cel care nu îşi pune încrederea în Domnul şi nu se lasă luminat de harul Duhului Său nu va avea pace sufletească, răutăţile pe care le-a săvârşit în viaţă îl vor urmări mereu şi îi vor reveni în memorie, îl vor chinui mai ales atunci când este slăbit interior, pentru că Duhul cel rău este şiret şi întinde curse celor slabi mai ales.

Pentru a putea răspunde la a doua întrebare este esenţial, să îl înţelegem pe Isus din parabola cu tânărul adică să conştientizăm că Învăţătorul se vede în planul lui Dumnezeu, în totalitatea lui şi îl introduce şi pe tânăr în această optică. Dumnezeu nu umblă cu părţi, cu jumătăţi de măsură. Nici nu ar avea cum pentru că El este tot, este întreg, adică îşi este suficient sieşi şi nu are nevoie de nimic de la nimeni. Omul nu este la fel ca Dumnezeu, el nu este un tot decât în măsura în care înţelege că de la El primeşte viaţa, din El o trăieşte pe pământ, în sensul că sub ochii săi părinteşti (oricât ar încerca să se ascundă precum Adam şi Eva după păcat), Dumnezeu vede tot şi îndreapta totul către El pe căi pe care de cele mai multe ori omul nu le înţelege. Chiar şi atunci când trupul sau mintea omului se opun lui Dumnezeu, încercând să aibă controlul total asupra planului vieţii surpriza de a realiza în final că au fost conduse tot spre ce a dorit El este extraordină direct proporţional cu urzeala rătăcirilor. Acesta este un mister pe care doar umanitatea lui Cristos ni-l poate revela sau descoperi.

Tânărul bogat din Evanghelie este condus de Isus spre a înţelege viaţa în totalitatea ei. Învăţătorul este bun în măsura în care conduce către adevăratul cunoscător a toate, Dumnezeu. Isus vede că tânărul este neliniştit din cuvintele ce sa fac, îi spune că unul singur este supremul bun, Dumnzeu care dă viaţă şi tot felul de alte bunuri; materiale, raţionale, spirituale. Ce îi cere Cristos tânărului pentru a avea pacea sufletească sau moştenirea veşnică? Să renunţe la bogăţii (bogăţiile materiale – aurul şi argintul –  în Scriptură sunt în totală contradicţie cu adevărata bogăţie – înţelepciunea –  preferabilă aurului cel mai de preţ) pentru ca în final să reprimească bogăţiile care venite din „mâna lui Dumnezeu“ – prin săraci – sunt o moştenire veşnică, nepieritoare.

Foarte important este cuvântul tot şi în parabola tânărului bogat. Isus îi spune tânărului să vândă toate bogăţiile. Vedem că nu îi spune să arunce sau să îngroape bogăţiile ci îl pune să lucreze, să facă administrarea bunurilor pe care le are. Este exact ca în parabola talanţilor unde pentru a-l mulţumi pe stăpân, pe Dumnezeu este obligatoriu să aduci roade din ceea ce ţi-a încredinţat, să înmulţeşti bunul primit. Calea cea mai simplă şi mai sigură pentru a administra bogăţiile este să le împarţi la cât mai mulţi nevoiaşi. Ei sunt singurii care nu risipesc fiindcă de regulă neavând cele necesare pentru o viaţă modestă au mereu chibzuinţa de a gândi de zece ori până să facă o investiţie.

Ceea ce îi cere Isus tânărului nu este o absurditate aşa cum s-ar putea întelege, ci este un lucru rezonabil, de bun simţ. El îi spune tânărului că din perspectiva vieţii veşnice pe care o vrea este bine să îşi încredinţeze bunurile spre administrare celor mai buni manageri, săracilor. Important nu este să ai multe bogăţii ci să ştii cum să le faci utile, să le dai sens adică să le înmulţeşti. De aceea accentul nu trebuie pus pe a renunţa la tot ce ai, ci pe cum să înmulţeşti, să perpetuezi bogaţia, să o ai şi în cer.

Firea egoistă face să nu vezi totul, comoara din cer, şi să vezi doar parţial, faptul că te desparţi de ceva. Ori Dumnezeu ne învaţă prin Fiul său că nimic nu se pierde, totul se câştigă din perspectiva acestui ideal numit pacea sufleteasca. Ea este totul. Poţi să ai în posesie complexe rezidenţiale, parcuri cu cele mai scumpe maşini, să fii cel mai iubit dintre pământeni. La ce bun toate acestea dacă în interiorul tău domneşte furtuna preocupărilor. Cu ce voi plăti băncile pentru a păstra toate aceste bogăţii sau investiţii dacă mă îmbolnavesc! Ce valoare voi mai avea în faţa familiei şi a prietenilor înmomentul când banca mi le va lua din cauza imposibilităţii de plată!

Singurul lucru sigur este ca în mod total viaţa nu mi-am dat-o eu ci este moştenită, bogăţiile nu mi le-am obţinut eu ci sunt moştenite, şi că finalul vieţii nu este cum îl vreau eu, nu vine când vreau eu ci este o moştenire, oricât aş visa altfel. Concret viaţa mi-o da Dumnezeu, bogaţiile mi le mijloceşte tot El prin diferite persoane sau situaţii conjuncturale, iar finalul vieţii va fi cum vrea tot El.

Dumnezeu este totul aici şi dincolo. Practic tot ceea ce avem şi suntem este moştenirea bogăţiei sale, iar această bogăţie este pacea sufletească. Neliniştea este din aceasta perspectivă o risipă. Dacă Dumnezeu, care nu minte niciodată iţi spune că investind în cei săraci vei avea totul adică o moştenire nepieritoare (mântuirea), de ce ar trebui să te întristezi precum tânărul bogat.

Câtă pace în sufletele tuturor celor care îşi dăruiesc viaţa cauzei lui Dumnezeu! Câtă bucurie în faptul că părăsesc orice realitate materiala pentru a fi cu Dumnezeu! Cine va înţelege vreodată că gravitatea sau greutatea păcatelor nu o simt cei care păcătuiesc, ci cei care nu păcătuiesc, care luptă cu ispita şi păcatul? Sau cine va înţelege vreodată că pacea este mai importantă decât războiul sau zbuciumul interior? Aceste întrebări sunt adresate de Isus tânărului din orice timp. Iar răspunsul va fi întotdeauna acelaşi: căutaţi mai întâi pacea Duhului şi toate celelalte vi se vor adăuga.

Doar atunci poate fi înţeles tot planul lui Dumnezeu când omul înţelege că pacea este mai durabila decât războiul şi că este o bogăţie fără de preţ pentru că, prin Duhul Vieţii, reprezintă legatura ombilicala a unităţii întregului neam omenesc cu Dumnezeu.

De reținut:

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– A da totul, adică pacea sufletetească (moştenirea fără de preţ a lucrării harului Duhului)

→ sfântul Paul, ca urmare a întâlnirii cu Isus, ajunge la pacea sufletească, se simte curat de sângele tuturor ucenicilor pe care i-a condus la moarte, căci nu s-a dat înapoi  să vă vestescă TOT planul lui Dumnezeu;

→ omul lumesc nu îşi va putea ierta niciodată greşeala împotriva legii dacă nu va vedea în lumina harului, asemeni lui Paul, tot planul lui Dumnezeu, dacă nu devine omul lui Dumnezeu;

→ pentru a putea răspunde la a doua întrebare este esenţial, să îl înţelegem pe Isus din parabola cu tânărul, adică să conştientizăm că Învăţătorul se vede în planul lui Dumnezeu, în totalitatea acestui plan şi îl introduce şi pe tânăr în această optică pentru că astfel va avea pace şi nu va mai fi neliniştit în drumul spre viaţa veşnică;

→ tânărul bogat din Evanghelie este condus de Isus spre a înţelege viaţa în totalitatea ei. Învăţătorul are o responsabilitate şi este bun în măsura în care conduce către adevăratul cunoscător a toate, Dumnezeu;

→ ceea ce îi cere Isus tânărului nu este o absurditate aşa cum s-ar putea întelege, ci este un lucru rezonabil, de bun simţ. El îi spune tânărului că din perspectiva vieţii veşnice pe care o vrea este bine să îşi încredinţeze bunurile spre administrare celor mai buni manageri, săracilor. Ei sunt singurii care nu risipesc fiindcă de regulă neavând cele necesare pentru o viaţă modestă au mereu chibzuinţa de a gândi de zece ori până să facă o investiţie;

→ Dumnezeu este totul aici şi dincolo. Practic tot ceea ce avem şi suntem este moştenirea bogăţiei sale, iar această bogăţie este pacea sufletească. Neliniştea este din aceasta perspectivă o risipă;

→ tânărul bogat primeşte ca temă pentru acasă să reflecteze asupra întregii sale vieţi, mai ales la ceea ce îi va rezerva viitorul şi dacă îl va urma pe Isus în condiţiile respective va fi fericit, va avea pace sufletească.

„Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ (Mc 10, 17)

Material pus la dispoziție de Pr. Emanuel DUMITRU

NOIEMBRIE

Cateheza 3

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– A invita oamenii să participe la viața lui Dumnezeu

Care este responsabilitatea Învățătorului bun cu privire la tânărul bogat? În ce măsură participă tânărul bogat la viața lui Dumnezeu, pentru a moșteni viața veșnică?

            Prima întrebare din cele două de mai sus este esnțială pentru a-l înțelege pe Isus în calitatea sa de învățător sau de îndrumător al celor care i-au fost încredințați, iar pentru aceasta este nevoie să ne oprim asupra „memoriilor“ sale, asupra testamentului pe care îl găsim în Evanhelia lui Ioan, capitolul 17. Acest capitol care precede patima și moartea sa în aceeași Evanghelie se numește Rugăciunea lui Isus. Nu este cazul să îl scriu în continuare aici pentru că fiecare are acasă un Nou Testament și îl poate citi.

            Isus face aici câteva afirmații care ne sunt de un real folos. El se roagă Tatălui spunând: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul Tău ca Fiul să Te glorifice pe Tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viață veșnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui. Iar viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos“.

            Același lucru lucru îl mărtusisește Isus și în fața tânărului: „Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu“. În calitate de Fiu Isus se roagă Tatălui să îl glorifice, cere sacrificarea sa pentru moștenirea vieții veșnice și apoi va relua tronul său din ceruri, tron la care a renunțat pentru a se întrupa în firea omenească. La polul opus tânărul bogat nu este de acord cu sacrificiul. Deși toate bogățiile sale le-a primit de la părinți și nu sunt ale lui, tânărul se pune stăpân pe ele și nu vrea să le sacrifice. Morala ar fi în această situație: Foaie verde de dai, ai (Isus) /  Ia nu da, să vezi cum ai (tânărul).

În aceeași rugăciune a sa Isus (In 17) spune că dintre toți fii cu care a fost, nu a pierdut nici unul, afară de fiul pierzării (Iuda Iscarioteanul), dar aceasta s-a întâmplat pentru a se împlini Scriptura. De ce i-a păstrat Isus toți pe cei ce l-au urmat? Pentru a-i face părtași la gloria lui. Tânărul nu l-a urmat pe Isus. Se poate spune că s-a osândit veșnic? În nici un caz, nici despre Iuda textul Rugăciunii lui Isus nu susține că s-a osândit veșnic, spune doar că s-a pierdut. Putem înțelege de aici că tânărul bogat mai păstrează șanse de a se întoarce către bucuria de a moșteni viața veșnică.

            Acum putem răspunde la cea de-a doua întrebare: în ce măsură participă tânărul bogat la viața lui Dumnezeu pentru a moșteni viața veșnică?

Știați că Isus nu a suferit doar pe Cruce?

Practic, în mod absolut, nimeni nu moștenește viața veșnică datorită eforturilor sau capacităților sale. Dacă moștenim viața veșnică aceasta se întâmplă datorită meritelor Jertfei lui Cristos. Este bine să reținem că suferința sacrificiului lui Isus s-a produs în trei momente și nu doar în unul singur așa cum știm în mod obișnuit, adică pe Cruce. Aceste momente au culminat pe Cruce și nu pot fi văzute decât ca un tot. Fiind vorba de persoana lui Cristos nici unul nu este mai puțin important decât celălalt, fiecare din cele trei momente este la fel de valoros.

Momentul 1. Suferința venită pe linia credinței pe care o gustă Isus la Cina cea de taină.

O recitire a celor întâmplate la Ultima Cină din perspectiva sacrificiului și nu a povestirii ni-l va arăta pe Iuda care îl va vinde, pe Petru care nu va accepta să îi fie spălate picioarele de către Învățător și vom înțelege ce grele încercări sau suferințe îl lovesc pe Isus prin cei apropiaţi, văzând că aceștia nu cred gesturilor și cuvintelor sale. De aici rezultă o suferință continuă, de care va avea parte la fiecare Liturghie în care ne spune că ne dă trupul său ca mâncare, sângele său ca băutură și să facem aceasta în amintirea Lui, iar noi refuzăm asemeni lui Petru sau îl vindem ca și Fiul piezării, Iuda. Câți nu sunt care îi provoacă suferință prin faptul că refuză această hrană? Câți nu primesc Împărtășania în mod nevrednic? Câți care îl lasă în părăsire în Tabenacol și nu îl vizitează? Aici Isus suferă cu adevărat foarte mult.

Să ne amintim cum spun credincioșii atunci cînd oferă de pomană pentru răposați? „Primește această lumânare, sau colăcel sau batistă de sufletul lui X!“ Și orice om acceptă pomana aproape inconștient, fără rezerve. La masa de adio Isus, anticipând moartea sa, face tot o ofertă când spune apostolilor: primiţi Trupul şi Sângele! Prin credinţă, această ofertă este mereu reînnoită în amintirea sa la fiecare Liturghie prin creştini? Câţi nu sunt în Biserică la acest moment care îi repetă pe Petru şi pe Iuda?

Momentul 2. Suferinţa venită pe linie raţională, suferinţa minţii.

            În Grădina Măslinilor Isus transpiră sânge la  vederea gândurilor rele ale oamenilor. Este o suferinţă paralizantă pentru că îi cere Tatălui să îndepărteze de la el paharul acestei suferinţe, spune însă imediat dar nu voia mea, ci a ta să se facă! Câţi răuvoitori (criminali, violatori, hoţi, atentatori, bârfitori, etc) nu ar renunţa la planurile lor diabolice dacă ar ridica ochii către Cer şi ar spune: Totuşi, nu voia mea să fie, ci a Ta care eşti IUBIRE!

Momentul 3. Suferinţa trupească.

            Înfiorătoare şi această suferinţă a lui Isus care este pălmuit, biciuit şi răstignit. O suferinţă pe care nici soldaţii romani nu o pot suporta şi se îmbată pentru a putea duce la îndeplinire ordinul lui Pilat. În faţa unui om desfigurat de cea mai odioasă pedeapsă din toate timpurile până şi cei necredincioşi, păgâni asemeni soldaţilor există oroare. Iar Isus spune: Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac! Câţi din cei aflaţi în suferinţă trupească ca urmare a unui accident de maşină, sau a unei erori medicale reuşesc să spună greşitorului: Te iert!

            Amintirea lui Isus, iubirea lui Dumnezeu şi iertarea omului sunt daruri cereşti.

  De aceea Biserica vestește că viața veșnică, ca și viața biologică este un dar al lui Dumnezeu. Participăm la viața lui Dumnezeu cu atât mai mult cu cât ascultăm și punem în practică voința Sa manifestată prin Isus, dar și prin ascultarea de cei care sunt feţele umane ale lui Dumnezeu, cei care au o responsabilitate, o grijă faţă de noi: rude, bunici, părinți, frați mai mari, profesori, responsabili la locul de muncă, preoți, etc

Practic, participarea omului la viaţa lui Dumnezeu trebuie să ţină cont de două lucruri predictibile şi convergente: mai întâi există harul lui Dumnezeu care provoacă la acţiunea dorită, iar mai apoi vine răspunsul omului care în mod obişnuit se lasă umplut de acesta putere sfântă precum pânzele unui vas aflat pe mare. Trebuie să precizăm că harul lucrător nu este dat şi acţionează la fel în fiecare om indiferent de vârstă. Ca şi dar al lui Dumnezeu el este dat cu înţelepciune conform cu starea sau necesitatea celui aflat în nevoie pentru că sensul este de a fi eficace sau folositor. Astfel la un copil care nu a ajuns la vârsta priceperii harul va lucra sub forma iubirii prin părinţii care îl îngrijesc, la un adolescent sub forma disponibilităţii de a asculta de cei mai mari, la tineri sub foma angajării faţă de proiectul vieţii de familie sau vieţii consacrate, iar la persoana adultă sub forma generozităţii.

Tânărul bogat este atins de har şi se apropie de Isus. Conform celor spuse anterior fiind tânăr atitudinea corectă vârstei sale este angajarea într-un proiect de viaţă consacrată, adică de urmare a lui Isus. Cu alte cuvinte Isus îi spune: Mergi vinde tot ce ai, apoi vino şi angajează-te să mă urmezi. Fiule, alege-ţi starea de viaţă! Ce a făcut ulterior tânărul scoate în evidenţă faptul că din lanţul devenirii umane (copilărie, adolescenţă, tinereţe şi vârsta adultă) îi lipsea o verigă. Nu trăise încă experienţa disponibilităţii ascultării de la vârsta adolescenţei. Cu alte cuvinte era un copil. Din acest motiv Isus îl îndrăgeşte. Ce om întreg la minte nu se înduioşează la vederea unui copil?

Observăm de aici că participarea la viaţa lui Dumnezeu presupune responsabilitatea de a parcurge pas cu pas etapele vieţii. Precum în viaţa umană şi în viaţa harului există o copilărie întruchipată de cei care sunt nestatornici, se împiedică de ispită şi cad foarte uşor în păcat, exact ca şi copii care încearcă să meargă pe picioruşele lor, după câţiva paşi nesiguri cad, se sperie, încep să plângă pentru că nu înţeleg ce s-a întâmplat şi caută ajutor în braţele celor mai mari doar până la o nouă cădere.

Există apoi adolescenţa în care disponibilitatea de a asculta, de a căuta drumul bun este mai mare şi aici există lupta cu ispita, dar e depăşită mai uşor datorită unei mai mari capacităţi de a înţelege că nu e bine să cazi, fiindcă există riscul să te loveşti. Ea ar putea fi întruchipată de cei care se entuziamează, se emoţionează la observarea unei provocări la luptă. Însă adolescentul nu percepe lupta ca pe ceva serios (mai puţin atunci când se poate sprijini pe gaşcă), ci ca o emoţie provenită din adrenalină mai multă în corp. Emoţia este echivalentul golurilor din burtă care îi entuziasmează pe cei care se dau în ciocanele din carusel. Ce se întâmplă când datul peste cap se opreşte? Dezamăgire, senzaţia tare a fost cam scurtă. În coclizie căderea adolescentului e mai dureroasă decât cea a copilului pentru că el cade mai de sus.

Finalul acestor gânduri este virtual, nu are legătură cu realitatea. Tânărul bogat este icoana atâtor copii care își conduc viața după principiul moștenirea sau beneficiul părintesc de orice fel: casa părintească, banii pentru haine de firmă, banii pentru ieșitul cu prietenii, calculatorul folosit doar pentru jocuri, nu pot fi împărțite cu nimeni. Sunt bunuri personale și nu pot fi date nimănui, sunt un bun mai de preț decât singurul care este bun, Dumnezeu . Nici o moştenire nu poate fi chip cioplit decât dacă este făcută de mâna omului şi ia locul lui Dumnezeu în inima omului.

De reținut:

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– Să invite oamenii să participe la viața lui Dumnezeu

→ responsabilitatea lui Isus ca Învăţător este să ne ajute să participăm la viaţa lui Dumnezeu, aşa cum spune El în  „testamentul“ său din In 17;

→ rugăciunea lui Isus către Tatăl este ca toţi cei încredinţaţi Lui, adică toţi oamenii să ajungă în glorie cu El, să nu piardă nici unul fericirea veşnică;

→ după cum capitolul 17 din Evanghelia lui Ioan nu ne spune că Iuda, Fiul pierzării s-a osândit veşnic, ci doar că s-a pierdut, la fel putem spune şi despre tânătul bogat că s-a pierdut, dar nu pentru veşnicie, ci poate pentru moment;

→ există trei momente de suferinţă maximă în care Isus ne-a răscumpărat pentru ca participarea noastră la viaţa lui Dumnezeu să fie totală: suferinţa datorată necredinţei apostolilor în momentul de adio al lui Isus, Cina cea de taină, suferinţa mentală a lui Isus care în Grădina Măslinilor îl face să transpire sânge şi suferinţa trupească care culminează pe Cruce;

→ tânărul bogat era de fapt încă copil, nici măcar adolescent în relaţia cu harul lui Dumnezeu motiv pentru care Isus îl îndrăgeşte şi îi propune un lucru imposibil pentru un copil, să vândă tot ce are. De regulă copii sunt la polul opus faţă de adulţi, spre deosebire de ultimii care sunt generoşi, dau copiilor rodul muncii lor, copii strâng totul în mod egoist.