Dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat prin credinţa în Isus Cristos” (Rom 3,21-22)
Iubiţi fraţi şi surori,
În fiecare an, cu ocazia Postului Mare, Biserica ne invită la o revizuire sinceră a vieţii în lumina învăţăturilor evanghelice. Anul acesta aş vrea să vă propun câteva reflecţii cu privire la tema vastă a dreptăţii, pornind de la afirmaţia paulină: „Dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat prin credinţa în Cristos” (cf. Rom 3,21-22).
Dreptatea: „Dare cuique suum”
Mă opresc în primul rând asupra semnificaţiei termenului „dreptate”, care în limbajul obişnuit implică „a da fiecăruia ce este al său” – dare cuique suum, conform cunoscutei expresii a lui Ulpian, jurist roman din secolul al III-lea. Însă, în realitate, această definiţie clasică nu precizează în ce constă acel al său care trebuie asigurat fiecăruia. Ceea ce omul are mai mare nevoie nu poate să-i fie garantat prin lege. Pentru a se bucura de o existenţă în plinătate, îi este necesar ceva mai intim care poate să-i fie acordat numai gratuit: am putea spune că omul trăieşte din acea iubire pe care numai Dumnezeu poate să i-o comunice creându-l după chipul şi asemănarea sa. Desigur, sunt utile şi necesare bunurile materiale – de altfel însuşi Isus s-a preocupat să-i vindece pe cei bolnavi, să sature mulţimile care-l urmau şi, cu siguranţă, condamnă indiferenţa care şi astăzi constrânge sute de milioane de fiinţe umane la moarte din cauza lipsei de hrană, de apă şi de medicamente – însă dreptatea „distributivă” nu dă fiinţei umane tot acel al său care i se cuvine. Ca de pâine, şi mai mult decât de pâine, el de fapt are nevoie de Dumnezeu. Notează sfântul Augustin: dacă „dreptatea este virtutea care împarte fiecăruia ce este al său… nu dreptatea omului îl sustrage pe om de la adevăratul Dumnezeu” (De civitate Dei, XIX, 21).
De unde vine nedreptatea?
Evanghelistul Marcu prezintă următoarele cuvinte ale lui Isus, care se inserează în dezbaterea de atunci cu privire la ceea ce este pur şi ceea ce este impur: „Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur… Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele” (Mc 7,14-15.20-21). Dincolo de problema imediată referitoare la hrană, putem observa în reacţia fariseilor o tentaţie permanentă a omului: aceea de a găsi originea răului într-o cauză exterioară. Dacă ne uităm bine, multe din ideologiile moderne au această idee fundamentală: deoarece nedreptatea vine “din afară”, pentru ca să domnească dreptatea este suficient să se înlăture cauzele exterioare care împiedică realizarea ei. Acest mod de a gândi – avertizează Isus – este naiv şi miop. Nedreptatea, rod al răului, nu are rădăcini exclusiv externe; are origine în inima omenească, unde se află germenii unei misterioase convieţuiri cu răul. Aceasta recunoaşte cu amărăciune psalmistul: „Căci, iată, în nelegiuire m-am născut şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps 51,7). Da, omul este făcut fragil de un stimulent profund, care-l mortifică în capacitatea de a intra în comuniune cu celălalt. Deschis prin natură spre fluxul liber al împărtăşirii, simte înlăuntrul său o stranie forţă de gravitaţie care-l face să se concentreze asupra sa însuşi, să se afirme peste alţii şi împotriva altora: este egoismul, consecinţă a păcatului original. Adam şi Eva, seduşi de minciuna Satanei, luând misteriosul fruct împotriva poruncii divine, au înlocuit logica încrederii în Iubire cu logica suspiciunii şi a competiţiei; logica primirii, a aşteptării încrezătoare de la altul cu logica neliniştită a luării şi a acelui a face singur (cf. Gen 3,1-6), experimentând ca rezultat un sentiment de nelinişte şi de incertitudine. Cum poate omul să se elibereze de acest stimulent egoist şi să se deschidă la iubire?
Dreptatea şi sedaqah
În inima înţelepciunii lui Israel găsim o legătură profundă între credinţa în Dumnezeu care “ridică pe cel slab din ţărână” (Ps 113,7) şi dreptatea faţă de aproapele. Însuşi cuvântul cu care în ebraică se indică virtutea dreptăţii, sedaqah, exprimă bine asta. De fapt, sedaqah înseamnă, pe de o parte, acceptarea deplină a voinţei Dumnezeului lui Israel; pe de altă parte, echitate faţă de aproapele (cf. Ex 20,12-17), în mod special faţă de sărac, de străin, de orfan şi de văduvă (cf. Dt 10,18-19). Însă cele două semnificaţii sunt legate, pentru că faptul de a da săracului, pentru israelit, nu e altceva decât contraschimbul datorat lui Dumnezeu, care a avut milă de mizeria poporului său. Nu întâmplător, darul tablelor Legii oferit lui Moise, pe muntele Sinai, are loc după trecerea Mării Roşii. Adică, ascultarea Legii presupune credinţa în Dumnezeu care cel dintâi „a ascultat plângerea” poporului său şi a „coborât pentru a-l elibera de sub puterea Egiptului” (cf. Ex 3,8). Dumnezeu este atent la strigătul celui lipsit şi ca răspuns cere să fie ascultat: cere dreptate faţă de cel sărac (cf. Sir 4,4-5.8-9), faţă de cel străin (cf. Ex 22,20), faţă de sclav (cf. Dt 15,12-18). Pentru a intra în dreptate este necesar de aceea să se iasă din acea iluzie de autosuficienţă, din acea stare profundă de închidere, care este însăşi originea nedreptăţii. Cu alte cuvinte, este necesar un „exod” mai profund decât cel pe care Dumnezeu l-a realizat cu Moise, o eliberare a inimii, pe care numai cuvântul Legii este neputincios s-o realizeze. Aşadar, există pentru om speranţă de dreptate?
Cristos, dreptatea lui Dumnezeu
Vestea creştină răspunde pozitiv la setea de dreptate a omului, aşa cum afirmă apostolul Paul în Scrisoarea către Romani: „Acum însă dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat în afara Legii… acea dreptate a lui Dumnezeu care vine prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi aceia care cred, căci nu este deosebire. De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său, să-şi arate dreptatea” (3,21-25).
Aşadar, care este dreptatea lui Cristos? Înainte de toate este dreptatea care vine din har, unde nu omul e cel care se repară, se vindecă pe sine însuşi şi pe alţii. Faptul că „ispăşirea” are loc în „sângele” lui Isus înseamnă că nu sacrificiile omului îl eliberează de povara păcatelor, ci gestul iubirii lui Dumnezeu care se deschide până la extrem, până acolo încât face să treacă în el „blestemul” care revine omului, pentru a-i transmite în schimb „binecuvântarea” care revine lui Dumnezeu (cf. Gal 3,13-14). Dar acest lucru ridică imediat o obiecţie: ce dreptate există acolo unde dreptul moare pentru cel vinovat şi cel vinovat primeşte în schimb binecuvântarea care revine celui drept? Astfel, fiecare nu primeşte contrariul acelui „al său”? În realitate, aici se dezvăluie dreptatea divină, profund diferită de cea umană. Dumnezeu a plătit pentru noi în Fiul său preţul răscumpărării, un preţ cu adevărat exorbitant. În faţa dreptăţii crucii, omul se poate răzvrăti, pentru că ea scoate în evidenţă faptul că omul nu este o fiinţă autarhică, ci are nevoie de un altul pentru a fi pe deplin el însuşi. Convertirea la Cristos, credinţa în evanghelie, înseamnă în fond tocmai asta: a ieşi din iluzia autosuficienţei pentru a descoperi şi a accepta propria lipsă – lipsa de alţii şi de Dumnezeu, exigenţa iertării şi a prieteniei sale.
Se înţelege atunci că credinţa este cu totul altceva decât un fapt natural, comod, clar: este nevoie de umilinţă pentru a accepta că am nevoie ca un altul să mă elibereze de acel “al meu”, pentru a-mi da gratuit acel „al său”. Aceasta se întâmplă îndeosebi în sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei. Graţie acţiunii lui Cristos, noi putem intra în dreptatea „mai mare”, care este cea a iubirii (cf. Rom 13,8-10), dreptatea celui care se simte în orice caz tot mai debitor decât creditor, pentru că a primit mai mult decât se poate aştepta.
Tocmai întărit de această experienţă, creştinul este stimulat să contribuie la formarea unor societăţi juste, în care toţi primesc necesarul pentru a trăi conform propriei demnităţi de oameni şi în care dreptatea este animată de iubire.
Iubiţi fraţi şi surori, Postul Mare culminează în Triduum-ul pascal, în care şi anul acesta vom celebra dreptatea divină, care este plinătate de caritate, de dar, de mântuire. Fie ca acest timp penitenţial să fie pentru fiecare creştin timp de convertire autentică şi de cunoaştere intensă a misterului lui Cristos, venit să împlinească orice dreptate. Cu aceste sentimente, împart din inimă tuturor binecuvântarea apostolică.
Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
