Cine este ministrantul?

Înainte de toate este un copil, unul care încă de mic dorește să-l slujescă pe Isus Cristos acolo unde El ni se prezintă în modul cel mai misterios posibil, la ALTAR, mai exact la SFÎNTA LITURGHIE. Este apoi un copil care îl ajută pe preot la toate celebrările liturgice care au loc în Biserică și în afara ei, și îl privesc într-un mod cu totul special pe Dumnezeu. Este un copil care poate fi preotul de mâine. POȚI FI CHIAR TU!

Un model: Sfântul Dominic Savio

În sătucul Murialdo, era iarna anului 1847. Capelanul, ajungând dimineața devreme în mica bisericuță pentru a celebra sfânta Liturghie, a găsit lângă ușa de la intrare un copil de 5 ani, împreună cu tatăl său care așteptau deschiderea ușii. În timp ce aștepta, îngenuncheat pe treptele bisericii, el se ruga. Tatăl său era Carlo Savio, fierarul, și el se numea Dominic. În acel an, micuțul Dominic a învățat să slujească la Liturghie, și nu lipsea niciodată de la biserică, chiar dacă străzile erau pline cu noroi sau de zăpada. Rămâneai impresionat văzându-l așa micuț că nu ajungea să ia nici măcar Liturghierul de pe altar, și totuși, era așa de evlavios și plin de iubire, că se asemăna cu un înger. În Sâmbăta Sfântă a anului 1849, la numai 7 ani, a primit prima sfântă împărtășanie. Acea zi a fost pentru el așa de fericită, încât nu mai știa dacă este pe pământ sau în cer. Întorcându-se acasă, cu caligrafia sa mare și nesigură, însă cu o voință de campion a scris: Hotărâri de la prima mea Împărtășanie: 1) Mă voi spovedi foarte des și voi primi sfânta împărtășanie ori de câte ori confesorul îmi va permite; 2) Vreau să sfințesc zilele de sărbătoare; 3) Prietenii mei vor fi Isus și Maria; 4) Mai degrabă moartea decât păcatul.

Modul de a fi a unui ministrant!

1.Pozitiile

Pozițiile corpului au o mare importanță, în așa măsură încât devin mesaje. Să vedem ce semnificație au atunci când suntem în Biserică.

            În picioare: este poziția aceluia care este gata de plecare, a aceluia care este disponibil și atent. La Liturghie, de exemplu, stăm în picioare în timpul citirii Evangheliei, fie pentru a manifesta o mai mare atenție, fie pentru a fi gata spre a împlini ceea ce Domnul ne sugerează.

            Așezați: este poziția aceluia care are dispoziția de a asculta, în așteptarea unui mesaj important. La Liturghie ne așezăm în timpul lecturilo, în timpul Ofertoriului și după împîrtășanie.

            În genunchi: această poziție indică adorație, arată Gloria, puterea ce i-o recunoaștem celui ce stă în fața noastră. Prin acest gest arătăm că suntem în prezența cuiva care ne este superior și care merită tot respectul nostru.

 2.Acțiunile

La fel ca pozițiile, și acțiunile au o mare importanță și sunt mesaje pe care noi trebuie să le învățăm, să le citim. Când îndeplinim anumite acțiuni la altar, avem în vedere faptul că nu facem simple gesture, ci îl servim pe Cristos și suntem în prezența sa.

            Baterea pieptului: mâna dreaptă lovește decis, dar delicat, pieptul în dreptul inimii, pentru recunoașterea păcatelor și exprimarea părerii de rău pentru săvârșirea lor.

            Împreunarea mâinilor: se unesc palmele și degetele în dreptul inimii. Acest lucru arată că începem o rugăciune. E un gest care semnifică cerere, rugă, implorare, adresat celui mai mare decât noi. Și apoi, ținând mâinile împreunate, eviți să le ții atârnate pe lângă corp sau să faci mișcări neîndemânatice, care i-ar distrage pe credincioșii care te văd.

            Înclinarea (reverența): se îndoaie ușor și cu calm capul în față, fiind un semn de respect, reverență care se face în fața cuiva pentru a i se recunoaște demnitatea. Aceasta se face în fața Crucifixului, Altarului, evangheliarului, a preotului, precum și în fața adunării din Biserică, pentru că sunt semen ale prezenței lui Dumnezeu.

            Îngenuncherea: se îndoaie ambii genunchi până la atingerea pământului. Se poate îngenunchia și cu un singur genunchi: în acest caz, se îndoaie genunchiul drept până la călcâiul stâng. Gestul îngenunchierii exprimă adorația noastră față de Dumnezeu, că este mai mare decât noi și că este, într-adevăr, prezent cu întreaga sa ființă. Îngenunchiem, de fapt, în fața Euharistiei din tabernacol, sau în fața pâinii și a vinului abia consecrate pe altar.

            Procesiunea: mai multe persoane merg într-un șir ordonat spre o țintă bine precizată. Acest gest exprimă vizibil drumul către Dumnezeu, făcut de Marea Familie care este Biserica; mai înseamnă și faptul că toți credincioșii sunt un popor mare, poporul lui Dumnezeu în drum spre Regele cerurilor. Găsim procesiunea în următoarele situații: la începutul și la sfârșitul fiecărei Liturghii, cînd preotul intră sau iese din Biserică, precedat de suita de ministranți; în timpul Împărtășaniei, cînd credincioșii se așază în rând pentru a merge să primească trupul lui Cristos; în timpul procesiunilor populare, unde se poartă statuile sfinților sau a Sfintei Fecioare Maria.

            Ridicarea brațelor: brațele și palmele sunt aproape întinse și îndreptate spre înalt; este gestul celui care se roagă  și este subliniată invocația spre cer, precum și dorința de înălțare, de unire cu El; pe lângă acestea, brațele și palmele mâinilor îndreptate spre înălțime mai exprimă nevoia de a primi ajutor de la cel care e mai mare și mai puternic de cât noi.

            Sărutul: la Litughie sărutul exprimă venerare, stimă și afecțiune. Vedem acest gest la începutul și lasfârșitul Liturghiei, când celebrantul sărută altarul, simbolul lui Cristos sau când credincioșii sărută o relicvă sau un crucifix.

            Semnul Sfintei Cruci: acest semn arată că tot ceea ce urmează să facem este în numele lui Dumnezeu, facem pentru el, în fața lui și împreună cu el.

3.Cuvintele

Am văzut că atât pozițiile, cât și acțiunile, la liturghie, exprimă întotdeauna un mesaj; pe lângă acestea, găsim și rugăciunile, răspunsurile ce trebuie să le dăm, pentru a fi celebranți autentici la celebrare, și nu simpli spectatori. Să încerc să descoperim semnificația cuvintelor pe care le pronunță, pentru a evita ca liturgia să se reducă la replici goale, și să devin un adevărat moment de întâlnire cu Dumnezeu.

Aclamațiile:sunt rugăciuini, în general, scurte, rostite sau cântate de toți credincioșii, cu voce tare, care laudă, glorifică, exaltă măreția și bunătatea Domnului. Iată câteva exemple: Aleluia; răspunsurile după lecture sau Evanghelie: Mulțumim lui Dumneze; Laudă ție, Cristoase; înainte de împărtîșanie: Căci a ta este împărăția și puterea și mărirea în veci!

Cantecele: sunt rugăciuni puse pe note și fac parte integrantă din celebrare. Deci, cine nu cântă, taie părți importante din rugăciunea sa și o face monotonă. Rugăciunea cântată este una dintre cele mai înalte forme de rugăciune, pentru că implică, în același timp, vocea, gândul, sentimentele pe care doar muzica ști să le trezească. Dacă vrei să fii un bun ministrant, trebuie să exersezi și să cânți, susținând adunarea, dar, mai ales, să te rogi cântând.

Dialogurile: în Liturghie, găsim părți recitate doar de preot și părți proprii adunării, în schimb, altele formează dialoguri între preot ți Marea Familie care este Biserica. Aceste dialoguri, pe de o parte, exprimă colocviul între oameni și Dumnezeu, alcătuit din invitații și răspunsuri, pe de altă parte, ne învață că trebuie să ne îndemnăm unii pe alții la rugăciune.

Proclamarea lecturilor: reprezintă lectura lentă și atentă a cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul, marele sfat pentru viață, pe care Domnul ni-l dă, descrie chipul său, a feței sale, nu se poate citi pur și simplu, cum facem cu orice carte sau poveste, ci va fi proclamat, adică anunțat, răspândit precum un mesaj important. Tonul celui care citește va trebui, deci, să fie solemn, pentru că e Dumnezeu care vorbește prin gura oamenilor; citirea textului sacru va fi lentă și clară, astfel încât credincioșii să nu piardă nimic din marele sfat pentru viață, pe care ni-l dă Domnul.

Rugăciunile: sunt formule foarte frumose de mulțumire, de laudă, de profunde cereri adresate lui Dumnezeu Tatăl în numele lui Isus, prin inspirația Duhului Sfânt. Ele sunt rostite de preot sau Marea Familie care este Biserica. 

4.Atitudinile

Să prezentăm acum câteva atitudini indispensabile pentru a fi servitori  buni ai Lui Isus Cristos, ceea ce trebuie sa fie scopul principal al unui ministrant.

Atenția: când servești la altar, încearcă să fii mereu atent și să nu pierzi nici o ocazie de a te întâlni cu Domnul tău. Făcând așa, vei ajuta toate persoanele care te văd la altar să fie atente și, prin puterea ta, le vei da de înțels că acolo se împlinește ceva cu adevărat important.

Liniștea (tăcerea): cînd suntem la altar, suntem în fața lui Dumneze. Și Dumnezeu nu este mut, ci dorește să intre în dialog cu fiecare dintre noi. Când intri în Biserică, în casa Domnului, învață să faci liniște. Nu șușoti, pentru a nu-i deranja pe cei care, poate, se roagă, din respect față de Dumnezeu care e acolo prezent și pentru a lua atitudine de ascultare chiar de la început.

Pietatea: aici, prin pietate, nu înțelegem compasiunea pe care o avem atunci când ne aflăm în fața cuiva în dificultate, ci sensul profund religios, perceperea faptului că ești în prezența lui Dumnezeu, sentimental de respect pentru locul unde te găsești și pentru persoana cu care te întâlnești. Prin pietate se înțelege și rugăciunea. Dacă vrei să-l servești pe Domnul, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te rogi. Ca să nu reduce înalta misiune de ministrant la o mulțime de lucruri de făcut. Domnul dorește ca toate gesturile tale, toate cuvintele tale, toate gândurile tale să fie ale dragostei pe care i-o porți. Fă să crească importanța rugăciunii în viața ta și nu veni la Biserică în ultimul moment: încearcă să vii cu cel puțin un sfert de oră inainte de celebrare, pentru a discuta cu cel mai mare prieten al tău, Domnul.

Promptitudinea: pentru că mi te imaginez un băiat vioi și inteligent, nu trebuie să vorbesc prea mult de promptitudine. Dacă ești un băiat așa cum trebuie, dacă ești atent în timpul celebrării, cu o singură privire, vei observa ceea ce lipsește. Încearcă, deci, să fii atent, iute și săritor. 

5.Calitățile ministrantului

            Curajul: în primul rând tu ești un martor al lui Dumnezeu, unul care spune, fără frică, că-l iubește pe Dumnezeu și care declară credin sa pe care o are în el prin felul său de a fi și prin angajamentul luat. Poate că un prieten de-al tău va râde de ceea ce faci, sau va trebui să renunți la o distracție pentru a fi la dispoziția lui Dumnezeu și a Marii Familii care este Biserica. Pentru toate acestea e nevoie, fără îndoială ,de curaj.

            Disponibilitatea: dacă ești un băiat decis și matur, atunci vei fi, desigur, disponibil. Uneori, se poate întâmpla ca preotul tău să aibă nevoie de un ajutor special; sau un prieten ministrant, din cauza unei probleme sau a unei boli, nu-și va putea desfășura serviciul său. Adevăratul secret al disponibilității stă în două regului: a-l iubi cu adevărat pe Domnul și a încerca să devii tot mai mult prietenul său, profitând de orice ocazie pentru a sta cu el.

            Perseverența: ție Domnul îți cere perseverență, vrea ca tu să-ți continui angajamentul luat fără a t limita să dai o mână de ajutor doar când ai tu chef. Dacă ești un băiat matur vei înțelege că perseverența este proprie persoanelor responsabile care garantează până la sfârșit, îndeplinirea obligațiilor asumate. Dacă vei fi perseverant nu vei crea neplăceri nimănui: nici Bisericii, nici preotului, nici Domnului, pentru că în spatele tău nu vei lăsa niciodată un gol pentru a fi umplut.

            Precizia: această calitate nu e deloc banală; dacă vrei să-i ajuți pe membrii Bisericii, să se întâlnească cu Dumnezeu, va trebui să-ți împlineștui cu precizie sarcina, pentru a nu crea confuzie și neatenție inutilă. Asigură-te întotdeauna înainte de Liturghie că toate lucrurile sunt la locurile lor; dacă e vorba de o celebrare cu ritual special, întreabă preotul și pregătește-te acasă cu acest manual.

            Punctualitate: celebrările încep la oră fixe, iar lumea plecă de acasă pentru a se întâlni cu Dumnezeu la ora stabilită. Tu trebuie să faci astfel ca să nu întârzii, fie ca să nu deranjezi celebrarea, fie ca să pregătești toate cele necesare pentru buna desfășurare a Liturghiei. A fi punctual înseamnă a ajunge întotdeauna cu cel puțin zece minute mai devreme.

            Concluzie

            Aceasta ar fi cartea de identitate și importanța ministrantului: este vorba de un băiat de treabă, care s-a decis să stea mai aproape de Domnul pentru a-l servi și pentru a ajuta marea familie care este Biserica. Pentru că i s-a încredințat o misiune important, ministrantul este o persoană atentă, precisă, disponibilă, punctuală, curajoasă, care-și desfășoară misiunea cu perseverență și angajament deplin. Deci, este vorba despre o persoană în care se simte cel mai mult, că este un mare prieten a lui Isus Cristos.

Material prelucrat de Pr. Petru Medveș (Sursa principală: Ministrantii ok!, de Stefano Pagazzi)

Pozitiile corpului au o mare importantã: sunt mesaje.

În picioare: este pozitia aceluia care este gata de plecare, a aceluia care este disponibil si atent. La Liturghie, de exemplu, stãm în picioare în timpul citirii Evangheliei, fie pentru a manifesta o mai mare atentie, fie pentru a fi gata spre a împlini ceea ce Domnul ne sugereazã.

Asezati: este pozitia aceluia care are dispozitia de a asculta, în asteptarea unui mesaj important. La Liturghie ne asezãm în timpul lecturilor, în timpul Ofertoriului si dupã Împãrtãsanie.

În genunchi: aceastã pozitie indicã adoratie, aratã gloria, puterea pe care noi i-o recunoastem celui ce stã în fata noastrã. Prin acest gest, arãtãm cã suntem în prezenta cuiva care ne este superior si care meritã tot respectul nostru.

Prosternati: este gestul prin care ne întindem pe pãmânt, cu privirea în jos. În zilele noastre, întâlnim rar pe cineva în aceastã pozitie. În general, întâlnim aceastã pozitie la hirotonirea de diaconi si preoti. Aceastã atitudine exprimã micimea si slãbiciunea omului înaintea gloriei lui Dumnezeu; spune cã omul este un nimeni în comparatie cu Dumnezeu: este ca un fir de praf ce rãtãceste pe pãmânt. Cu toate cã este asa de mic, omul este în centrul atentiei divine…

Actiunile

La fel ca pozitiile, si actiunile au o mare importantã si sunt mesaje pe care noi trebuie sã învãtãm sã le citim. Când facem anumite acþiuni la altar, avem în vedere faptul cã nu facem simple gesturi, ci îl servim pe Regele nostru si suntem în prezenta sa. Baterea pieptului: mâna dreaptã loveste decis, dar delicat, pieptul în dreptul inimii, pentru recunoasterea pãcatelor si exprimarea pãrerii de rãu pentru sãvârsirea lor.

Impunerea mâinilor: bratele sunt întinse în fatã, iar palmele îndreptate în jos. Este vorba despre un gest „înalt”, întrucât nu este o pozitie menitã sã indice o simplã rugãciune, ci exprimã revãrsarea, transmiterea, darul Duhului Sfânt. Vedem acest gest în timpul consacrãrii pâinii si vinului pe altar, în timpul Mirului, la hirotonirea preotilor, la iertarea pãcatelor în timpul Spovezii.

Îmbrãtisarea: acest gest aratã modul de a fi al fratilor, care ar trebui sã fie prezent între toþi crestinii; gãsim acest gest la Liturghie, la Dãruiti-vã pacea.

Impreunarea mâinilor: se unesc palmele si degetele în dreptul inimii. Acest lucru aratã cã începem o rugãciune. E un gest care semnificã cerere, rugã, implorare, adresat celui mai mare decât noi. si apoi, tinând mâinile împreunate, eviti sã le tii atârnate pe lângã corp, sã le bagi în nas sau sã faci miscãri neîndemânatice, care i-ar distrage pe credinciosii care te vãd.

Înclinarea (reverenta): se îndoaie usor si cu calm capul în fatã, fiind un semn de respect, reverentã care se face în fata cuiva pentru a i se recunoaste demnitatea: reverenta se face în fata crucifixului, altarului, evangheliarului, a preotului, precum si în faþa adunãrii din Bisericã, pentru cã sunt semne ale prezentei lui Dumnezeu.

Îngenuncherea: se îndoaie ambii genunchi pânã la atingerea pãmântului. Se poate îngenunchea si cu un singur genunchi: în acest caz, se îndoaie genunchiul drept pânã la cãlcâiul stâng. Gestul îngenuncherii exprimã adoratia noastrã fatã de Domnul, recunoastem cã el este Dumnezeu, cã este mai mare decât noi si cã este, într-adevãr, prezent cu întreaga sa fiintã. Îngenunchem, de fapt, în fata Euharistiei din tabernacol, sau în fata pâinii si vinului abia consacrate pe altar.

Procesiunea: mai multe persoane merg într-un sir ordonat spre o tintã bine precizatã. Acest gest exprimã vizibil drumul spre Dumnezeu, fãcut de Marea Familie care este Biserica; mai înseamnã si faptul cã toti credinciosii sunt un singur popor mare, poporul lui Dumnezeu în drum spre Regele cerurilor. Gãsim procesiunea în urmãtoarele situatii: la începutul si la sfârsitul sfintei Liturghii, când preotul intrã sau iese din bisericã, precedat de suita de ministranti; în timpul Împãrtãsaniei, când credinciosii se asazã în rând pentru a merge sã primeascã trupul lui Cristos; în timpul procesiunilor populare, unde se poartã statuile sfinþilor sau ale sfintei Fecioare Maria.

Ridicarea bratelor: bratele si palmele sunt aproape întinse si îndreptate spre înalt: este gestul celui ce se roagã si este subliniatã invocatia spre cer, „casa” lui Dumnezeu, precum si dorinta de înãltare, de unire cu el; pe lângã acestea, bratele si palmele mâinilor îndreptate spre înãltime mai exprimã nevoia de a primi ajutor de la cel care e mai mare si mai puternic decât noi.

Sãrutul: la Liturghie, sãrutul exprimã venerare, stimã si afectiune. Vedem acest gest la începutul si la sfârsitul Liturghiei, când celebrantul sãrutã altarul, simbolul lui Cristos, sau când credinciosii sãrutã o relicvã sau un crucifix.

Semnul Sfintei Cruci: acest semn aratã cã tot ceea ce urmeazã sã facem este în numele lui Dumnezeu, facem pentru el, în fata lui si împreunã cu el.

Cuvintele

Am vãzut cã atât pozitiile, cât si actiunile, la liturgie, exprimã întotdeauna un mesaj; pe lângã acestea, gãsim si rugãciunile, rãspunsurile ce trebuie sã le dãm, pentru a fi participanti autentici la celebrare, si nu simpli spectatori. Sã încercãm sã descoperim semnificatia cuvintelor pe care le pronuntãm, pentru a evita ca liturgia sã se reducã la replici goale, si sã devinã un moment de adevãratã întâlnire cu Dumnezeu.

Aclamatiile: sunt rugãciuni, în general, scurte, rostite sau cântate de toti credinciosii, cu voce tare, care laudã, glorificã, exaltã mãretia si bunãtatea Domnului. Iatã câteva exemple: „Aleluia” (care înseamnã „lãudati-l pe Domnul”); rãspunsurile dupã lecturi sau Evanghelie: „Multumim lui Dumnezeu”, „Laudã tie, Cristoase”; înainte de Împãrtãsanie: „Cãci a ta este împãrãtia si puterea si mãrirea în veci”.

Cântecele: sunt rugãciuni puse pe note si fac parte integrantã din celebrare. Deci, cine nu cântã, taie pãrti importante din rugãciunea sa si o face monotonã. Rugãciunea cântatã este una dintre cele mai înalte forme de rugãciune, pentru cã implicã, în acelasi timp, vocea, gândul, sentimentele pe care doar muzica stie sã le trezeascã. Dacã vrei sã fii un bun ministrant, trebuie sã exersezi si sã cânti, sustinând adunarea, dar, mai ales, sã te rogi cântând.

Dialogurile: în Liturghie, gãsim pãrti recitate doar de preot si pãrti proprii adunãrii; în schimb, altele formeazã dialoguri între preot si Marea Familie care este Biserica. Aceste dialoguri, pe de o parte, exprimã colocviul între oameni si Dumnezeu, alcãtuit din invitatii si rãspunsuri, pe de altã parte, însã, ne învatã cã trebuie sã ne îndemnãm unii pe altii la rugãciune.

Proclamarea lecturilor: reprezintã lectura lentã si atentã a cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul, marele sfat pentru viaþã, pe care Domnul ni-l dã, descrierea chipului sãu, a ftþei sale, nu se poate citi pur si simplu, cum facem cu orice carte sau poveste, ci va fi proclamat, adicã anuntat, rãspândit precum un mesaj important. Tonul celui care citeste va trebui, deci, sã fie solemn, pentru cã e Dumnezeu care vorbeste prin gura oamenilor; citirea textului sacru va fi lentã si clarã, astfel încât credinciosii sã nu piardã nimic din marele sfat pentru viatã, pe care ni-l dã Domnul.

Rugãciunile: sunt formule foarte frumoase de multumire, de laude, de profunde cereri adresate lui Dumnezeu Tatãl în numele lui Isus, prin inspiratia Duhului Sfânt. Ele sunt rostite de preot sau de Marea Familie care este Biserica.

Atitudinile

Atentia: când servesti la altar, încearcã sã fii mereu atent si sã nu pierzi nici o ocazie de a te întâlni cu Domnul tãu. Fãcând asa, vei ajuta toate persoanele care te vãd la altar sã fie atente si, prin puterea ta, le vei da de înteles cã acolo se împlineste ceva cu adevãrat important.

Linistea (tãcerea): când suntem la altar, suntem în fata lui Dumnezeu. Si Dumnezeu nu este mut, ci doreste sã intre în dialog cu fiecare dintre noi. Când intri în bisericã, în casa Domnului, învatã sã faci liniste: nu susoti, pentru a nu-i deranja pe cei care, poate, se roagã, din respect fatã de Dumnezeu care e acolo prezent si pentru a lua atitudinea de ascultare chiar de la început.

Pietatea: aici, prin pietate, nu întelegem compasiunea pe care o avem atunci când ne aflãm în faþa cuiva în dificultate, ci sensul profund religios, perceperea faptului cã esti în prezenta lui Dumnezeu, sentimentul de respect pentru locul unde te gãsesti si pentru persoana cu care te întâlnesti. Prin „pietate” se întelege si rugãciunea. Dacã vrei sã-l servesti pe Domnul, primul lucru ce trebuie sã-l faci este sã te rogi, ca sã nu reduci înalta misiune de ministrant la o multime de lucruri de fãcut. Domnul doreste ca toate gesturile tale, toate cuvintele tale, toate gândurile tale sã fie semne ale dragostei pe care i-o porti. Fã sã creascã importanta rugãciunii în viata ta si nu veni la bisericã în ultimul moment: încearcã sã vii cu cel puþin un sfert de orã înainte de celebrare, pentru a discuta cu cel mai mare prieten al tãu: Domnul.

Promptitudinea: pentru cã mi te imaginez un bãiat vioi si inteligent, nu trebuie sã vorbesc prea mult despre promptitudine. Dacã esti un bãiat asa cum trebuie, dacã esti atent în timpul celebrãrii, cu o singurã privire, vei observa ceea ce lipseste. Încearcã, deci, sã fii atent, pregãtit, iute si sãritor.

Liturgia este o actiune fãcutã de oameni împreunã cu preotii, pentru a merge în întâmpinarea Domnului si, în acelasi timp, o actiune pe care Dumnezeu însusi o face pentru a ne veni în întâmpinare. Iatã dezvãluit sensul acestui cuvânt misterios.

Expresia „Liturgia euharisticã” scoate la ivealã actiunea poporului, a omenirii care îi multumeste lui Dumnezeu pentru binele pe care l-a primit si pentru mântuirea pe care Cristos i-a oferit-o.

Liturgia, în concluzie, reprezintã toate acele rituri si actiuni prin care Dumnezeu si oamenii se întâlnesc.