„Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ (Mc 10, 17)

DECEMBRIE

Cateheza VI

ALCHIMIA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN – Crăciunul, nașterea de jos a lui Isus și nașterea de sus a creștinului

            Ce finalitate a avut dialogul deschis de tânăr și încheiat de ÎNVĂȚĂTOR? Înțelepciunea lui Dumnezeu,  Cuvântului Întrupat a devenit eficace ca urmare a dialogului? Ce legătură există între tânărul bogat, misterul Crăciunului și alchimie?

            Avem prezent în minte dialogul dintre Isus și tânărul bogat din Evanghelia lui Marcu? Cred că nu îl avem prezent în toate detaliile, motiv pentru care vom dărui acest fragment evanghelic cadou de Crăciun pentru cei care nu au în casă Noul Testament în traducere catolică:

            „Când pleca la drum, un om a venit în fugă și, îngenunchind, l-a întrebat:

- Învățătorule bun ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică? Isus i-a zis:

- De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. Cunoști poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiți adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înșeli! Cinstește pe tatăl și pe mama ta! Atunci el a zis:

- Învățătorule toate acestea le-am păzit din tinerețea mea. Isus, privindu-l l-a îndrăgit și i-a spus:

- Un lucru îți lipsește: mergi vinde ceea ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă.

         Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogății.“

            Această cateheză este ultima încercare de a înțelege întâlnirea dintre tânărul bogat și Isus înainte de sărbătoarea Crăciunului. Nu putem să nu subliniem bogăția de sens pe care ne-o oferă misterul acestui eveniment extraordinar din istoria omenirii, Nașterea Domnului decât dacă respectăm cheia de interpretare a alchimiei și anume, faptul că se adresează inimii și nu doar minții ori raționamentelor încâlcite.

            Misterul care întunecă mințile celor care vor să înțeleagă Crăciunul nu poate fi luminat dacă principalele simboluri ce însoțesc evenimentul Nașterii lui Isus sunt trecute cu vederea și nu sunt puse în centru. Toate aceste simboluri trimit creștinul la umilință, pentru că orice prunc venit în lume dezvăluie minții realitatea că este neputincios și total dependent de ceilalți. Să ne gândim ce viață ar avea un prunc dacă nu ar fi alăptat de mamă, schimbat de scutecele murdare poate de tată sau ar fi lipsit de jucăriile zornăite de vreun frățior mai mare?

Pruncul Isus intră în lume, putem spune, mai umil decât oricare alt prunc din mai multe motive: pentru că nu este primit să se nască în condiții bune, prin Iosif și Maria nașterea Pruncului este refuzată de toți  hangii, Isus nu este pus în așternuturi moi ca alți prunci, ci pe paie rigide pentru trupul lui firav, pe paiele din ieslea săracă a Betleemului, iar căldura exterioară atât de necesară îi va fi dăruită de respirația celor mai umile animale prezente în versurile din colindelor, boul și măgarul, animale umile pentru că ele au parte în viața lor în principiu de: apă, paie și bătaie. Așadar cine aduce omagii Pruncului nou născut? Sărăcuții păstorași cu umilele animale din spatele ieslei. Și lecția de umilință predată de misterul Crăciunului poate continua.

Alchimia ca știință este foarte sofisticată, dar în esența ei este o invitație la transformare, la schimbare. Limbajul ei elitist, poate fi înțeles doar de cei inițiați sau familiarizați cu termeni dificili. De fapt orice știință conține şi elemente greu de înţeles de către oricine. Există o știință care are legatură cu evenimentul Crăciunului, ea este cunoscută mai mult de teologi deși oferă amănunte interesante care ar ajuta la înțelegerea misterului Crăciunului.

O astfel de știință este hermeneutica (ştiința și arta interpretării textelor vechi, în special biblice) sau exegeza care ne revelează faptul că Isus a avut încă de la naștere o condiție umilă sau o suferință pentru că atât atunci când a fost pus pe paie cât și atunci când a fost răstignit pe cruce verbul folosit pentru a desemna aceste acțiuni (în textul vechi al bibliei) nu este pus pe ci trântit pe. Conform traducerii românești a Bibliei lucrurile stau oarecum confortant: Isus a fost răstignit pe Cruce și a fost pus pe paie, dar aceste verbe nu redau fidel realitatea teologică a acțiunii, ele trădează și secătuiesc sensul teologic al verbului din limba originală care spuneam că este unul singur: trântit pe Cruce și trântit pe paie. Frumusețea acestei ideii teologice constă în faptul că ne ajută să înțelegem că atât pe cruce, cât și pe paie Isus a suferit pentru a ne mântui de păcate.

Misterul Crăciunului este golit total de semnificațiile de credință dacă nu este văzut ca o taină existentă în strânsă legătură cu misterul Învierii lui Isus. Crăciunul este luminat de patima, moartea, învierea și înălțarea lui Cristos cel născut din neamul regesc al lui David pentru mântuirea oamenilor.

În cateheza trecută am văzut că Pruncul Isus din brațele Mariei s-a bucurat doar atunci când cel mai umil călugăr din mănăstirea pe care o vizitau și-a adus omagiul prin jongleria de circ făcută cu portocalele scoase din sutană. Dintre toți călugării doar el a adus bucurie Pruncului pentru că a adus un omagiu simplu și din inimă, nu unul rece, rațional cum au adus toți ceilalți călugări. Pilda cu călugărul umil poate fi transpusă în relatarea Crăciunului unde și aici avem persoane umile, inimoase și persoane arogante și reci în judecată. Simplii, dar inimoșii păstori au oferit un miel sau mai mulți, Mielului fără pată, Isus, iar arogantul și crudul Irod a vrut să îl ia pe Prunc Mariei și lui Iosif ucigându-l.

Elementele esențiale ale Crăciunului sunt umilința (dată de sărăcia în care este „primit“ Fiul lui Dumnezeu, Emanuel, în lume) și lumina Învierii (simbolizată de Steaua lui David) ce i-a călăuzit pe astrologii regi ai Orientului, adică Magii, care aveau să vadă în Prunc pe Regele Universului pentru că i s-au închinat. În exegeză, prin om din Orient, se înțelege om citit, cu alte cuvinte orice om important venit din Orient (cum sunt magii, cititori în stele) are eticheta de om foarte înțelept în sensul de cunoscător, inițiat în științele importante ale vremii.

Afară de magi, în Scriptură, mai avem o referință despre oameni ai Orientului, în Cartea lui Iob. Aici găsim că deși era cel mai bogat din timpul său, Iob ajunge să piardă și case și copii și mii de tume de oi și de vite și sănătatea proprie și renumele (pentru că în final este scos în afara zidurilor cetății). Din vârful piramidei sociale Iob ajunge plin de bube  în groapa de gunoi a cetății sale. El însă nu este revoltat de această pierdere a bunătăților din viața sa și spune cu umilință de fiecare dată când mai pierdere câte ceva din imensa sa avere: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat! Prietenii lui cei mai buni, oameni veniți din Orient (spune textual Cartea lui Iob) considerați mari oameni de știință, fac un raționament logic și spun: prietene Iob, dacă nu ai greșit cu nimic în fața lui Dumnezeu, iar El  a lăsat să cadă asupra ta toate nenorocirile posibile, deci dacă ești nevinovat atunci blestemă-L pe Dumnezeul tău. Avem în Cartea lui Iob umilința sau pacea inimii lui Iob, care binecuvântează pe Dumnezeu dar și aroganța pe care și-o atribuie mintea educată a prietenilor lui din Orient, aroganță conclude că soluția pentru remedierea nedreptăților este să blestemi pe Dumnezeu fiindcă că poate doarme?

La Crăciun păstorii au binecuvântat pe Dumnezeu pentru Pruncul nou născut, iar Irod a dorit să blesteme pe Dumnezeu ucigând pruncii nevinovați pentru a nu-și pierde tronul.

Dacă transmutăm, ca exercițiu de alchimie, evenimentul întâlnirii admirabile de care a avut parte tânărul bogat putând să dialogheze cu Învățătorul și evenimentul Crăciunului, întâlnirea admirabilă cu Isus de care au avut parte păstorii și magii vom observa că primul s-a întristat în mintea sa, iar ceilalți s-au  bucurat în inima lor.

Principiul înțelept al alchimiei spune că în experiența vieții sunt momente în care lumina nu este și luminoasă dacă e monopolizată de rațiune, și nu există concursul inimii. Acest principiu, teoretizat de alchimie, poate fi extrapolat și ne ajută să înțelegem mai mult din misterul Nașterii Domnului. Rațiunea își extrage seva de activitate din informațiile venite de la senzorial, pe calea celor cinci simțuri și de multe ori bâjbâie, se exprimă la modul că simte că…, nu are certitudini în timp ce inima încrezătoare este sigură pe ea: știe ce vrea și vrea ceea ce știe. Din inima umilă, curată vine bucuria și înțelegerea, aș îndrăzni să spun a întregului mister al Crăciunului.

La o cateheză tinerii au făcut o diferență importantă pentru a înțelege ce este esențial legat de Crăciun ca urmare a interpelării pe afirmația: exemplificați simboluri ale Crăciunului. Ei au spus că există simboluri umane și simboluri creștine, referitoare la Crăciun. Astfel, exemplele de simboluri umane erau: zăpadă, reni, cadouri, brad, shopping, Moș Crăciun, iar cele creștine erau: Prunc în iesle, păstorași, Steaua luminoasă, măgarul și boul. Părintele prezent în mijlocul lor le-a apreciat capacitatea de a face diferența între simboluri umane, raționale sau emoționale și simbolurile creștinești care conduc prin umilința și simplitatea lor  de la grota Betleem-ului la scaunul de spovadă.

Spovada este și un exercițiu de umilință prin mai multe elemente legate de practica acestui sacrament. Ce poate însemna poziția în genunchi la spovadă decât că este o formă de reverență sau de umilință față de Crucufixul aflat în fața celui îngenunchiat? Sau cum să nu observi atitudinea de umilință a celui care prin mărturisirea păcatelor o trăiește recunoascându-se înfrânt de ispite? Spiritul Crăciunului ar trebui să conducă către o   spovadă de devoțiune făcută în fiecare duminică din Advent. Acest lucru ar trebui făcut din următoarele motive: pentru a trăi în viața proprie umilința cu care vine în lume Pruncul, pentru ca sufletul să beneficieze de harul sacramentului spovezii, și abia în ultimul rând să existe gândul transformat aproape în mentalitate că dacă facem curățenie în casa părintească, ar fi logic să facem curățenie și în casa sufletească.

Finalul acestor gânduri este în limbaj braille adică se adresează orbilor. În fiecare seară la rugăciunea de seară indu-ți orbirea închizând ochii: pentru a face cercetarea cugetului și pentru a vedea atât cu ochii minții cât și cu ochii credinței cât de sărac ai fost în fapte bune sau creștinești comparativ cu răutățile omenești. Dacă este prea greu încearcă cel puțin să refelectezi în momentele ce urmează: Ce bucurie ai găsi în sărbătoarea Crăciunului dacă ai fi orb din naștere?

De reținut:

ALCHIMIA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN = Crăciunul este nașterea de jos a lui Isus și nașterea de sus a creștinului

Post scriptum

Crăciun binecuvântat de lumina luminoasă a unei inimi curățate în fiecare duminică a Adventului! Nu vreau să mă gândesc la cei care sunt opozanții binecuvântării, așa cum a fost Irod care a vrut să îl ucidă pe Prunc și bine că nu i-a reușit. Sper ca pentru viitor să existe cât mai puțini creștini din partida lui Irod care să fie distrugători de Crăciun în propria lor inimă.

Crăciun bucurat de lumina luminoasă din sufletul purificat, prin spovadă, în fiecare duminică a Adventului!

 Material pus la dispozitie de Pr. Emanuel DUMITRU

DECEMBRIE

■ Știați că dincolo de aspectele ezoterice, alchimia este o cale de cunoaștere (enciclopedică) pentru că conține fuziunea dintre investigația asupra naturii (care stă la baza știnței numită chimie) cu filozofia greacă și misticismul  Orientului Mijlociu din secolul I?

■ Șiați că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii și nu rațiunii.

Cateheza V

ALCHIMIA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN – „Este mai mare fericire a da decât a primi“ Faptele apostolilor 20, 35

            De ce consideră Isus că este mai mare fericire a da decât a primi? Cum a răspuns tânărul bogat acestei alchimii, acestei transmutații de a vinde tot aurul și argintul său și a-l da săracilor  pentru a obține viața veșnică?

            Sfântul Paul spune: „V-am arătat în toate privințele că muncind astfel trebuie să-i ajutați pe cei slabi, amintindu-vă de cuvintele Domnului Isus. Căci El spunea: «Este mai mare fericire a da decât a primi»“ (Fap 20, 35).

            Aceste cuvinte ale lui Paul ne descoperă alchimia sau schimbările pe care Învățătorul le-a adus în contextul vieții sale și ale oricărui om care îl urmează pe Domnul Isus. Deși a dat mărturie despre vestea cea bună a harului lui Dumnezeu în fața filozofilor și a efesenilor de orice categorie socială predicând evanghelia Împărăției apostolul Paul nu a râvnit nici la aurul, nici la argintul cuiva ci a muncit cu propriile mâini pentru a le obține și a le da spre fericirea altora. Tânărul bogat asemeni lui Paul este invitat de Isus să își vândă aurul și argintul cu propriile mâini pentru a-i ajuta pe cei slabi, pe săraci. El este invitat să îl urmeze pe Isus care trăia în viața sa fericirea de a da bucurie celor marginalizați ori disprețuiți fiindcă sunt săraci.

            Suntem în luna decembrie, luna cadourilor și cine ar putea să spună că imitând generozitatea lui Moș Crăciun nu înțelege adevărul din cuvintele lui Isus: „Este mai mare fericire a da decât a primi“. Câtă fericire și emoție se pot citi în ochii părinților la vederea bucuriei celor mici când deschid cadourile. Avem în parabola tânărului bogat această extraordinară dimensiune, Isus („Moș Crăciun“) care vrea să multiplice gestul dărniciei fructificând bunurile materiale ale tânărului bogat. El vede în tânăr posibilitatea de a crea o lume mai generoasă. Tânărul avea mult aur și argint material, iar Isus vrea ca în logica esnțială a alchimiei, să le transforme în aur și argint spiritual, adică în înțelepciune pentru deținătorul fizic al lor, motiv pentru care îl pune să le vândă și să le dea săracilor.

            Multe persoane creștine mi-au povestit entuziasmate despre o carte care avea aproape statut de carte a cărților, aproape mai importantă decât Scriptura pe care îmi mărturiseau că au citit-o. Am fost curios și mi-am procurat-o spre a o citi. Este vorba despre Alchimistul.

Nu am citit din Alchimistul lui Paulo Coelho decât introducerea și mi-a fost de ajuns și pentru a înțelege că este o carte care într-adevăr e foarte prețioasă, dar și o carte care poate induce ideea unui sincretism religios (o ciorbiță în care avem elemente și din inima creștinismului: Pruncul Isus, Sfânta Fecioară, călugări, dar și din elementele religiilor raționale ale Asiei: exersarea telepatiei, etc). Mie, ca și cititor cu simțul răspunderii față de ceea ce citesc, mi-a fost de ajuns să citesc prefața.

Prefața cărții conține și o pildă creștină care mi-a plăcut atât de mult încât am prerat să o citesc de mai multe ori pentru a mi se întipări în minte și am considerat că restul cărții nu ar mai fi putut să îmi spună mai multe. Pilda ceasta a fost revelatorie pentru a înțelege întregul mecanism mental al alchimistului. (Din discuții ulterioare cu diverși creștini am aflat lor le-a scăpat pilda din Prefață).

Anticip puțin pilda din prefața cărții Alchimistul, pe care o voi reda integral în continuare, pentru a spune că în viață nu este important cât să știi sau să cunoști multe, doar pentru a te da mare, ci este important cum valorifici ceea ce cunoști pentru a putea aduce lumină, dacă nu spirituală în calitate de creștin, cel puțin culturală în calitate de om. Este esnțial să înțelegi că pe acest Pământ ești chemat să cauți să dăruiești lumină aproapelui prin înțelepciunea însușită prin trudă, mai mult decât să o aștepți căzută din cer. Și este foarte importantă calitatea științei, chiar dacă nu este lipsită de importanță și cantitatea ei ca și informație.

            Vă prezint în continuare ceea ce am citit și mi-a dat o viziune nouă asupra importanței  modului în care înțelepciunea (alchimia) învățătorului conduce la o concluzie interesantă: E ușor să te dai mare, a fi om e lucru mare!

         „În 1981, am făcut cunoștință cu RAM, organizația ocultă unde mi-am găsit un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Și în timp ce el mă pregătea în învățătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont propriu. Într-o noapte, când stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiștilor era atât de vag și complicat.

- Sunt trei tipuri de alchimiști, spuse Maestrul meu. Aceia care sunt impreciși pentru că nu știu ce vorbesc; aceaia care sunt impreciși pentru că știu ce vorbesc, dar știu că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii și nu rațiunii.

         – Și al treilea tip? am întrebat.

         – Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reușit, prin experiența lor, să descopere Piatra Filozofală.

         Așa s-a hotărât maestrul meu – care aparținea celui de-al doilea tip – să-mi predea lecții de Alchimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care ma irita și mă descumpănea atât, era unicul mod de a atinge sufletul lumii, sau ceea ce Jung a denumit „inconștientul colectiv“. Am descoperit Legenda personală și Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raționamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplității. (…)

         Pentru a competa această lungă prefață și a ilustra ceea ce maestrul meu voia să spună cu al treilea tip de alchimiști, merită să amintim o întâmplare pe care el însuși mi-a povestit-o în laboratorul lui.

         Sfânta Maria, cu Pruncul Isus în brațe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mănăstire. Mândri foarte, călugării au făcut un șir lung și fiecare s-a înfățișat în fața Sfintei Fecioare a-i aduce omagiul cuvenit. Unul a declamat poeme frumoase , altul i-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea a recitat numele tuturor sfinților din calendar. Și așa unul după altul, fiecare călugăr și-a etalat calitățile , ca omagiu, în fața Maicii Domnului și a Pruncului Isus.

         Dar ultimul din șir era și cel mai umil călugăr din mănăstire, care niciodată nu învățase înțeleptele scrieri ale epocii. Părinții lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi și tot ce-l putuseră învăța era să arunce mingiuțe în sus și să facă câteva jonglerii.

         Când prețioșii musafiri au ajuns în fața lui, ceilalți călugări au vrut să pună capăt omagiilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus și putea strica imaginea mănăstirii. Dar călugărul nutrea, în adâncul sufletului, o dorință arzătoare să dăruiască ceva Pruncului și Sfintei Sale Mame.

         Rușinat, simțind privirea mustrătoare a fraților lui, a scos câteva portocale din sutană și a început să le arunce în sus și să jongleze cu ele, așa cum știa el.

         Doar în acel moment Pruncul Isus a zâmbit și a început să bată fericit din palme în brațele Mariei. Și Maica Domnului numai lui i-a întins brațele, lăsându-l pe umilul călugă să atingă Pruncul“.

            Finalul acestor gânduri este o alchimie, o transmutație a materiei în spiritualitate și răspunde celor două întrebări de la începutul meditației noastre. Alchimia Învățătorului constă în faptul că îl luminează, îl ajută pe tânărul bogat să înțeleagă o realitate simplă, umilă: „Este mai mare fericire a da decât  a primi“. Aceasta este și alchimia lunii decembrie, luna cadourilor să înțelegi că ești chemat să dăruiești din inimă și nu făcând calcule raționale: dacă dau ce îmi iese?, așa cum a făcut tânărul bogat. El în urma unui calcul rațional a ajuns la concluzia că nu merită să dăruiască pentru a-l urma pe Învățător.

De reținut:

ALCHIMIA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– „Este mai mare fericire a da decât a primi“ Faptele apostolilor 20, 35

→ semiotica alchimiei ne învață că atunci când facem daruri, cheia de înțelegere a acestui gest este înlocuirea unei logici utilitare (dacă dau, ce îmi iese?), cu una cordială, adică din inimimă (este mai mare fericire a da decât a primi!);

→ tânărul bogat nu a reșit să transmute sau să înlocuiască în viața sa cheia aurului și argintului minții sale, cu cheia dată de Învățător, cu care putea să deschidă poarta Împărăției Cerurilor dacă asculta și dădea săracilor prețul aurul și argintului vândut;

→ Pruncul Isus nu vine în brațele celor care își închipuie că îl merită pentru că au trudit cu rațiune, ci la cei umili care îl iubesc din inimă.

Material pus la dispoziție de Pr. Emanuel DUMITRU

NOIEMBRIE

Cateheza 4

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– A da totul, adică pacea sufletetească (moştenirea fără de preţ a lucrării harului Duhului)

Cum a reuşit  Saul din Tars să aibă pace sufletească după ce a participat la uciderea ucenicilor Domnului din rândul cărora avea să facă parte ulterior? A găsit pacea sufletească tânărul bogat după întâlnirea cu Isus?

Anul trecut a fost un an închinat sfântului Paul, iar experienţa sa bogată în ceea ce priveşte învăţătura pe care a mărturisit-o, ca urmare a întâlnirii cu Isus ne ajută foarte mult în încercarea noastră de a înţelege că pacea sufletească dorită de Învăţătorul în viaţa tuturor oamenilor încredinţaţi Lui (vezi In 17, 2) nu este doar o himeră, ci este o autentică responsabilitate.

Sfântul Paul ştim că ar fi avut destule motive de nelinişte, având în vedere faptul că,  urmare a fidelităţii faţă de lege, a chinuit şi a contribuit la moartea a foarte mulţi creştini până la întâlnirea luminoasă cu Isus, întâlnire ce a avut loc pe drumul spre Damasc. Spre această localitate mergea pentru că îşi făcuse o misiune din a prinde şi a aduce la Ierusalim pentru a fi lichidaţi discipolii Domnului (de citit relatarea din Faptele apostolilor, capitolul 9, versetele de la 1 la 31). Observăm că după ce Paul se converteşte, predică la Damasc şi se întâlneşte cu apostolii la Ierusalim, Biserica prigoanelor provocate de Paul se va bucura de pace şi creştere în mângâierea Duhului Sfânt (Fap 9, 31). Prin Cristos va spune el ulterior nu mai suntem supuşi legii păcatului, care ucide spiritul, ci legii harului care aduce viaţă în spirit.

Deşi până să îl întâlnescă pe Domnul, Paul a fost un om neliniştit, nu putea să stea locului şi prin toată Iudeea, Galilea şi Samaria îi căuta pe discipolii lui Isus pentru a-i lichida vedem în Faptele apostolilor 20, 26-27 un lucru care ne uimeşte. El nu are remuşcări legat de  acea perioadă pentru că iată ce spune într-un dicurs ţinut în faţa preoţilor de la Efes: „De aceea, dau mărturie astăzi în faţa voastră: eu sunt curat de sângele tuturor, căci nu m-am dat înapoi  să vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu“. Este paradoxal ceea ce spune apostolul Paul. Se simte curat de sângele celor care au fost ucişi datorită lui. Se poate ca un „criminal“ să fie iertat vreodată?

Omul lumesc nu îşi va putea ierta niciodată greşeala împotriva legii dacă nu va vedea în lumina harului, asemeni lui Paul, tot planul lui Dumnezeu. Dacă el nu se mai vede în planul lui Dumnezeu unde orice păcat este răscumpărat de Isus, se va simţi pierdut, ca şi Iuda după trădarea Învăţătorului. Să ne gândim la Papa Ioan Paul al II-lea care l-a iertat pe atentatorul său vizitându-l după luni de spitalizare la închisoare. După acea întâlnire turcul Ali a început să se accepte şi treptat a ajuns la pacea sufletească, s-a convertit la gânduri de pace. Cu alte cuvinte chiar şi un criminal după o „întâlnire admirabilă“ îşi poate schimba gândirea dcă nu uită că singur Dumnezeu poate să scrie drept pe rânduri strâmbe.

Pacea sufletească vine de la Duhul Sfânt, El îţi harul lumina care l-a învăluit şi pe Paul, de a înţelege tot planul lui Dumnezeu. În mod obişnuit, sub imperiul clipei noi vedem doar o parte din plan şi atunci intervine neliniştea, se instalează conflictul. De fapt tot cel care nu îşi pune încrederea în Domnul şi nu se lasă luminat de harul Duhului Său nu va avea pace sufletească, răutăţile pe care le-a săvârşit în viaţă îl vor urmări mereu şi îi vor reveni în memorie, îl vor chinui mai ales atunci când este slăbit interior, pentru că Duhul cel rău este şiret şi întinde curse celor slabi mai ales.

Pentru a putea răspunde la a doua întrebare este esenţial, să îl înţelegem pe Isus din parabola cu tânărul adică să conştientizăm că Învăţătorul se vede în planul lui Dumnezeu, în totalitatea lui şi îl introduce şi pe tânăr în această optică. Dumnezeu nu umblă cu părţi, cu jumătăţi de măsură. Nici nu ar avea cum pentru că El este tot, este întreg, adică îşi este suficient sieşi şi nu are nevoie de nimic de la nimeni. Omul nu este la fel ca Dumnezeu, el nu este un tot decât în măsura în care înţelege că de la El primeşte viaţa, din El o trăieşte pe pământ, în sensul că sub ochii săi părinteşti (oricât ar încerca să se ascundă precum Adam şi Eva după păcat), Dumnezeu vede tot şi îndreapta totul către El pe căi pe care de cele mai multe ori omul nu le înţelege. Chiar şi atunci când trupul sau mintea omului se opun lui Dumnezeu, încercând să aibă controlul total asupra planului vieţii surpriza de a realiza în final că au fost conduse tot spre ce a dorit El este extraordină direct proporţional cu urzeala rătăcirilor. Acesta este un mister pe care doar umanitatea lui Cristos ni-l poate revela sau descoperi.

Tânărul bogat din Evanghelie este condus de Isus spre a înţelege viaţa în totalitatea ei. Învăţătorul este bun în măsura în care conduce către adevăratul cunoscător a toate, Dumnezeu. Isus vede că tânărul este neliniştit din cuvintele ce sa fac, îi spune că unul singur este supremul bun, Dumnzeu care dă viaţă şi tot felul de alte bunuri; materiale, raţionale, spirituale. Ce îi cere Cristos tânărului pentru a avea pacea sufletească sau moştenirea veşnică? Să renunţe la bogăţii (bogăţiile materiale – aurul şi argintul –  în Scriptură sunt în totală contradicţie cu adevărata bogăţie – înţelepciunea –  preferabilă aurului cel mai de preţ) pentru ca în final să reprimească bogăţiile care venite din „mâna lui Dumnezeu“ – prin săraci – sunt o moştenire veşnică, nepieritoare.

Foarte important este cuvântul tot şi în parabola tânărului bogat. Isus îi spune tânărului să vândă toate bogăţiile. Vedem că nu îi spune să arunce sau să îngroape bogăţiile ci îl pune să lucreze, să facă administrarea bunurilor pe care le are. Este exact ca în parabola talanţilor unde pentru a-l mulţumi pe stăpân, pe Dumnezeu este obligatoriu să aduci roade din ceea ce ţi-a încredinţat, să înmulţeşti bunul primit. Calea cea mai simplă şi mai sigură pentru a administra bogăţiile este să le împarţi la cât mai mulţi nevoiaşi. Ei sunt singurii care nu risipesc fiindcă de regulă neavând cele necesare pentru o viaţă modestă au mereu chibzuinţa de a gândi de zece ori până să facă o investiţie.

Ceea ce îi cere Isus tânărului nu este o absurditate aşa cum s-ar putea întelege, ci este un lucru rezonabil, de bun simţ. El îi spune tânărului că din perspectiva vieţii veşnice pe care o vrea este bine să îşi încredinţeze bunurile spre administrare celor mai buni manageri, săracilor. Important nu este să ai multe bogăţii ci să ştii cum să le faci utile, să le dai sens adică să le înmulţeşti. De aceea accentul nu trebuie pus pe a renunţa la tot ce ai, ci pe cum să înmulţeşti, să perpetuezi bogaţia, să o ai şi în cer.

Firea egoistă face să nu vezi totul, comoara din cer, şi să vezi doar parţial, faptul că te desparţi de ceva. Ori Dumnezeu ne învaţă prin Fiul său că nimic nu se pierde, totul se câştigă din perspectiva acestui ideal numit pacea sufleteasca. Ea este totul. Poţi să ai în posesie complexe rezidenţiale, parcuri cu cele mai scumpe maşini, să fii cel mai iubit dintre pământeni. La ce bun toate acestea dacă în interiorul tău domneşte furtuna preocupărilor. Cu ce voi plăti băncile pentru a păstra toate aceste bogăţii sau investiţii dacă mă îmbolnavesc! Ce valoare voi mai avea în faţa familiei şi a prietenilor înmomentul când banca mi le va lua din cauza imposibilităţii de plată!

Singurul lucru sigur este ca în mod total viaţa nu mi-am dat-o eu ci este moştenită, bogăţiile nu mi le-am obţinut eu ci sunt moştenite, şi că finalul vieţii nu este cum îl vreau eu, nu vine când vreau eu ci este o moştenire, oricât aş visa altfel. Concret viaţa mi-o da Dumnezeu, bogaţiile mi le mijloceşte tot El prin diferite persoane sau situaţii conjuncturale, iar finalul vieţii va fi cum vrea tot El.

Dumnezeu este totul aici şi dincolo. Practic tot ceea ce avem şi suntem este moştenirea bogăţiei sale, iar această bogăţie este pacea sufletească. Neliniştea este din aceasta perspectivă o risipă. Dacă Dumnezeu, care nu minte niciodată iţi spune că investind în cei săraci vei avea totul adică o moştenire nepieritoare (mântuirea), de ce ar trebui să te întristezi precum tânărul bogat.

Câtă pace în sufletele tuturor celor care îşi dăruiesc viaţa cauzei lui Dumnezeu! Câtă bucurie în faptul că părăsesc orice realitate materiala pentru a fi cu Dumnezeu! Cine va înţelege vreodată că gravitatea sau greutatea păcatelor nu o simt cei care păcătuiesc, ci cei care nu păcătuiesc, care luptă cu ispita şi păcatul? Sau cine va înţelege vreodată că pacea este mai importantă decât războiul sau zbuciumul interior? Aceste întrebări sunt adresate de Isus tânărului din orice timp. Iar răspunsul va fi întotdeauna acelaşi: căutaţi mai întâi pacea Duhului şi toate celelalte vi se vor adăuga.

Doar atunci poate fi înţeles tot planul lui Dumnezeu când omul înţelege că pacea este mai durabila decât războiul şi că este o bogăţie fără de preţ pentru că, prin Duhul Vieţii, reprezintă legatura ombilicala a unităţii întregului neam omenesc cu Dumnezeu.

De reținut:

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– A da totul, adică pacea sufletetească (moştenirea fără de preţ a lucrării harului Duhului)

→ sfântul Paul, ca urmare a întâlnirii cu Isus, ajunge la pacea sufletească, se simte curat de sângele tuturor ucenicilor pe care i-a condus la moarte, căci nu s-a dat înapoi  să vă vestescă TOT planul lui Dumnezeu;

→ omul lumesc nu îşi va putea ierta niciodată greşeala împotriva legii dacă nu va vedea în lumina harului, asemeni lui Paul, tot planul lui Dumnezeu, dacă nu devine omul lui Dumnezeu;

→ pentru a putea răspunde la a doua întrebare este esenţial, să îl înţelegem pe Isus din parabola cu tânărul, adică să conştientizăm că Învăţătorul se vede în planul lui Dumnezeu, în totalitatea acestui plan şi îl introduce şi pe tânăr în această optică pentru că astfel va avea pace şi nu va mai fi neliniştit în drumul spre viaţa veşnică;

→ tânărul bogat din Evanghelie este condus de Isus spre a înţelege viaţa în totalitatea ei. Învăţătorul are o responsabilitate şi este bun în măsura în care conduce către adevăratul cunoscător a toate, Dumnezeu;

→ ceea ce îi cere Isus tânărului nu este o absurditate aşa cum s-ar putea întelege, ci este un lucru rezonabil, de bun simţ. El îi spune tânărului că din perspectiva vieţii veşnice pe care o vrea este bine să îşi încredinţeze bunurile spre administrare celor mai buni manageri, săracilor. Ei sunt singurii care nu risipesc fiindcă de regulă neavând cele necesare pentru o viaţă modestă au mereu chibzuinţa de a gândi de zece ori până să facă o investiţie;

→ Dumnezeu este totul aici şi dincolo. Practic tot ceea ce avem şi suntem este moştenirea bogăţiei sale, iar această bogăţie este pacea sufletească. Neliniştea este din aceasta perspectivă o risipă;

→ tânărul bogat primeşte ca temă pentru acasă să reflecteze asupra întregii sale vieţi, mai ales la ceea ce îi va rezerva viitorul şi dacă îl va urma pe Isus în condiţiile respective va fi fericit, va avea pace sufletească.

„Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ (Mc 10, 17)

Material pus la dispoziție de Pr. Emanuel DUMITRU

NOIEMBRIE

Cateheza 3

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– A invita oamenii să participe la viața lui Dumnezeu

Care este responsabilitatea Învățătorului bun cu privire la tânărul bogat? În ce măsură participă tânărul bogat la viața lui Dumnezeu, pentru a moșteni viața veșnică?

            Prima întrebare din cele două de mai sus este esnțială pentru a-l înțelege pe Isus în calitatea sa de învățător sau de îndrumător al celor care i-au fost încredințați, iar pentru aceasta este nevoie să ne oprim asupra „memoriilor“ sale, asupra testamentului pe care îl găsim în Evanhelia lui Ioan, capitolul 17. Acest capitol care precede patima și moartea sa în aceeași Evanghelie se numește Rugăciunea lui Isus. Nu este cazul să îl scriu în continuare aici pentru că fiecare are acasă un Nou Testament și îl poate citi.

            Isus face aici câteva afirmații care ne sunt de un real folos. El se roagă Tatălui spunând: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul Tău ca Fiul să Te glorifice pe Tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viață veșnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui. Iar viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos“.

            Același lucru lucru îl mărtusisește Isus și în fața tânărului: „Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu“. În calitate de Fiu Isus se roagă Tatălui să îl glorifice, cere sacrificarea sa pentru moștenirea vieții veșnice și apoi va relua tronul său din ceruri, tron la care a renunțat pentru a se întrupa în firea omenească. La polul opus tânărul bogat nu este de acord cu sacrificiul. Deși toate bogățiile sale le-a primit de la părinți și nu sunt ale lui, tânărul se pune stăpân pe ele și nu vrea să le sacrifice. Morala ar fi în această situație: Foaie verde de dai, ai (Isus) /  Ia nu da, să vezi cum ai (tânărul).

În aceeași rugăciune a sa Isus (In 17) spune că dintre toți fii cu care a fost, nu a pierdut nici unul, afară de fiul pierzării (Iuda Iscarioteanul), dar aceasta s-a întâmplat pentru a se împlini Scriptura. De ce i-a păstrat Isus toți pe cei ce l-au urmat? Pentru a-i face părtași la gloria lui. Tânărul nu l-a urmat pe Isus. Se poate spune că s-a osândit veșnic? În nici un caz, nici despre Iuda textul Rugăciunii lui Isus nu susține că s-a osândit veșnic, spune doar că s-a pierdut. Putem înțelege de aici că tânărul bogat mai păstrează șanse de a se întoarce către bucuria de a moșteni viața veșnică.

            Acum putem răspunde la cea de-a doua întrebare: în ce măsură participă tânărul bogat la viața lui Dumnezeu pentru a moșteni viața veșnică?

Știați că Isus nu a suferit doar pe Cruce?

Practic, în mod absolut, nimeni nu moștenește viața veșnică datorită eforturilor sau capacităților sale. Dacă moștenim viața veșnică aceasta se întâmplă datorită meritelor Jertfei lui Cristos. Este bine să reținem că suferința sacrificiului lui Isus s-a produs în trei momente și nu doar în unul singur așa cum știm în mod obișnuit, adică pe Cruce. Aceste momente au culminat pe Cruce și nu pot fi văzute decât ca un tot. Fiind vorba de persoana lui Cristos nici unul nu este mai puțin important decât celălalt, fiecare din cele trei momente este la fel de valoros.

Momentul 1. Suferința venită pe linia credinței pe care o gustă Isus la Cina cea de taină.

O recitire a celor întâmplate la Ultima Cină din perspectiva sacrificiului și nu a povestirii ni-l va arăta pe Iuda care îl va vinde, pe Petru care nu va accepta să îi fie spălate picioarele de către Învățător și vom înțelege ce grele încercări sau suferințe îl lovesc pe Isus prin cei apropiaţi, văzând că aceștia nu cred gesturilor și cuvintelor sale. De aici rezultă o suferință continuă, de care va avea parte la fiecare Liturghie în care ne spune că ne dă trupul său ca mâncare, sângele său ca băutură și să facem aceasta în amintirea Lui, iar noi refuzăm asemeni lui Petru sau îl vindem ca și Fiul piezării, Iuda. Câți nu sunt care îi provoacă suferință prin faptul că refuză această hrană? Câți nu primesc Împărtășania în mod nevrednic? Câți care îl lasă în părăsire în Tabenacol și nu îl vizitează? Aici Isus suferă cu adevărat foarte mult.

Să ne amintim cum spun credincioșii atunci cînd oferă de pomană pentru răposați? „Primește această lumânare, sau colăcel sau batistă de sufletul lui X!“ Și orice om acceptă pomana aproape inconștient, fără rezerve. La masa de adio Isus, anticipând moartea sa, face tot o ofertă când spune apostolilor: primiţi Trupul şi Sângele! Prin credinţă, această ofertă este mereu reînnoită în amintirea sa la fiecare Liturghie prin creştini? Câţi nu sunt în Biserică la acest moment care îi repetă pe Petru şi pe Iuda?

Momentul 2. Suferinţa venită pe linie raţională, suferinţa minţii.

            În Grădina Măslinilor Isus transpiră sânge la  vederea gândurilor rele ale oamenilor. Este o suferinţă paralizantă pentru că îi cere Tatălui să îndepărteze de la el paharul acestei suferinţe, spune însă imediat dar nu voia mea, ci a ta să se facă! Câţi răuvoitori (criminali, violatori, hoţi, atentatori, bârfitori, etc) nu ar renunţa la planurile lor diabolice dacă ar ridica ochii către Cer şi ar spune: Totuşi, nu voia mea să fie, ci a Ta care eşti IUBIRE!

Momentul 3. Suferinţa trupească.

            Înfiorătoare şi această suferinţă a lui Isus care este pălmuit, biciuit şi răstignit. O suferinţă pe care nici soldaţii romani nu o pot suporta şi se îmbată pentru a putea duce la îndeplinire ordinul lui Pilat. În faţa unui om desfigurat de cea mai odioasă pedeapsă din toate timpurile până şi cei necredincioşi, păgâni asemeni soldaţilor există oroare. Iar Isus spune: Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac! Câţi din cei aflaţi în suferinţă trupească ca urmare a unui accident de maşină, sau a unei erori medicale reuşesc să spună greşitorului: Te iert!

            Amintirea lui Isus, iubirea lui Dumnezeu şi iertarea omului sunt daruri cereşti.

  De aceea Biserica vestește că viața veșnică, ca și viața biologică este un dar al lui Dumnezeu. Participăm la viața lui Dumnezeu cu atât mai mult cu cât ascultăm și punem în practică voința Sa manifestată prin Isus, dar și prin ascultarea de cei care sunt feţele umane ale lui Dumnezeu, cei care au o responsabilitate, o grijă faţă de noi: rude, bunici, părinți, frați mai mari, profesori, responsabili la locul de muncă, preoți, etc

Practic, participarea omului la viaţa lui Dumnezeu trebuie să ţină cont de două lucruri predictibile şi convergente: mai întâi există harul lui Dumnezeu care provoacă la acţiunea dorită, iar mai apoi vine răspunsul omului care în mod obişnuit se lasă umplut de acesta putere sfântă precum pânzele unui vas aflat pe mare. Trebuie să precizăm că harul lucrător nu este dat şi acţionează la fel în fiecare om indiferent de vârstă. Ca şi dar al lui Dumnezeu el este dat cu înţelepciune conform cu starea sau necesitatea celui aflat în nevoie pentru că sensul este de a fi eficace sau folositor. Astfel la un copil care nu a ajuns la vârsta priceperii harul va lucra sub forma iubirii prin părinţii care îl îngrijesc, la un adolescent sub forma disponibilităţii de a asculta de cei mai mari, la tineri sub foma angajării faţă de proiectul vieţii de familie sau vieţii consacrate, iar la persoana adultă sub forma generozităţii.

Tânărul bogat este atins de har şi se apropie de Isus. Conform celor spuse anterior fiind tânăr atitudinea corectă vârstei sale este angajarea într-un proiect de viaţă consacrată, adică de urmare a lui Isus. Cu alte cuvinte Isus îi spune: Mergi vinde tot ce ai, apoi vino şi angajează-te să mă urmezi. Fiule, alege-ţi starea de viaţă! Ce a făcut ulterior tânărul scoate în evidenţă faptul că din lanţul devenirii umane (copilărie, adolescenţă, tinereţe şi vârsta adultă) îi lipsea o verigă. Nu trăise încă experienţa disponibilităţii ascultării de la vârsta adolescenţei. Cu alte cuvinte era un copil. Din acest motiv Isus îl îndrăgeşte. Ce om întreg la minte nu se înduioşează la vederea unui copil?

Observăm de aici că participarea la viaţa lui Dumnezeu presupune responsabilitatea de a parcurge pas cu pas etapele vieţii. Precum în viaţa umană şi în viaţa harului există o copilărie întruchipată de cei care sunt nestatornici, se împiedică de ispită şi cad foarte uşor în păcat, exact ca şi copii care încearcă să meargă pe picioruşele lor, după câţiva paşi nesiguri cad, se sperie, încep să plângă pentru că nu înţeleg ce s-a întâmplat şi caută ajutor în braţele celor mai mari doar până la o nouă cădere.

Există apoi adolescenţa în care disponibilitatea de a asculta, de a căuta drumul bun este mai mare şi aici există lupta cu ispita, dar e depăşită mai uşor datorită unei mai mari capacităţi de a înţelege că nu e bine să cazi, fiindcă există riscul să te loveşti. Ea ar putea fi întruchipată de cei care se entuziamează, se emoţionează la observarea unei provocări la luptă. Însă adolescentul nu percepe lupta ca pe ceva serios (mai puţin atunci când se poate sprijini pe gaşcă), ci ca o emoţie provenită din adrenalină mai multă în corp. Emoţia este echivalentul golurilor din burtă care îi entuziasmează pe cei care se dau în ciocanele din carusel. Ce se întâmplă când datul peste cap se opreşte? Dezamăgire, senzaţia tare a fost cam scurtă. În coclizie căderea adolescentului e mai dureroasă decât cea a copilului pentru că el cade mai de sus.

Finalul acestor gânduri este virtual, nu are legătură cu realitatea. Tânărul bogat este icoana atâtor copii care își conduc viața după principiul moștenirea sau beneficiul părintesc de orice fel: casa părintească, banii pentru haine de firmă, banii pentru ieșitul cu prietenii, calculatorul folosit doar pentru jocuri, nu pot fi împărțite cu nimeni. Sunt bunuri personale și nu pot fi date nimănui, sunt un bun mai de preț decât singurul care este bun, Dumnezeu . Nici o moştenire nu poate fi chip cioplit decât dacă este făcută de mâna omului şi ia locul lui Dumnezeu în inima omului.

De reținut:

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– Să invite oamenii să participe la viața lui Dumnezeu

→ responsabilitatea lui Isus ca Învăţător este să ne ajute să participăm la viaţa lui Dumnezeu, aşa cum spune El în  „testamentul“ său din In 17;

→ rugăciunea lui Isus către Tatăl este ca toţi cei încredinţaţi Lui, adică toţi oamenii să ajungă în glorie cu El, să nu piardă nici unul fericirea veşnică;

→ după cum capitolul 17 din Evanghelia lui Ioan nu ne spune că Iuda, Fiul pierzării s-a osândit veşnic, ci doar că s-a pierdut, la fel putem spune şi despre tânătul bogat că s-a pierdut, dar nu pentru veşnicie, ci poate pentru moment;

→ există trei momente de suferinţă maximă în care Isus ne-a răscumpărat pentru ca participarea noastră la viaţa lui Dumnezeu să fie totală: suferinţa datorată necredinţei apostolilor în momentul de adio al lui Isus, Cina cea de taină, suferinţa mentală a lui Isus care în Grădina Măslinilor îl face să transpire sânge şi suferinţa trupească care culminează pe Cruce;

→ tânărul bogat era de fapt încă copil, nici măcar adolescent în relaţia cu harul lui Dumnezeu motiv pentru care Isus îl îndrăgeşte şi îi propune un lucru imposibil pentru un copil, să vândă tot ce are. De regulă copii sunt la polul opus faţă de adulţi, spre deosebire de ultimii care sunt generoşi, dau copiilor rodul muncii lor, copii strâng totul în mod egoist.

Material pregatit de Pr. Emanuel DUMITRU

Cateheza II

(cateheză inspirată de o reflecție a ÎPS Ioan ROBU despre „legea creșterii“)

De ce nu este muțumit Isus cu faptul că tânărul bogat a respectat poruncile și îi cere altceva? („Un lucru îți lipsește: mergi, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă!“).

Fidelitatea față de fundamentul credinței, autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu care nu minte niciodată, ne obligă să observăm această lege a creșterii. Firul roșu al întregii Scripturi este faptul că cuvântul vestit de mesagerii lui Dumnezeu în Vechiul Testament se întrupează în Noul Testament în persoana Mesiei, a lui Cristos: „și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi“. Chiar și pentru un ateu legea creșterii este evidentă. Totul devine, se transformă: sămânța aruncată în pământ moare, dar aduce rod, pruncul moare, dispare pe măsură ce se maturizează, etc.

Legea creșterii în natură culminează cu moartea, în timp ce legea creșterii în credință culminează cu adevărata viață. Ne mai amintim de perspectiva deschisă de Cronos și Cairos în cateheza trecută. Cateheza aceasta este o continuare a primei cateheze despre autoritatea învăţătorului. De aceea conchidem această introducere spunând că legea creșterii naturale este Cronos adică timpul este un cerc închis în ciclul naștere, viață, moarte, în timp ce legea creșterii în credință este Cairos un timp liniar adică un timp deschis mereu momentelor potrivite schimbării, momente necesare fericirii sau întâlnirii cu Dumnezeu. Ambele legi guvernează viaţa omului, dar în timp prima dispare rămânând doar cea de-a doua fie că vrem fie că nu vrem.

De ce subtitlul catehezei noastre de astăzi este: de la porunci la fericiri?

Pentru că în timpul lui Isus autoritatea şi credibilitatea învățătorilor care invitau la păstrarea poruncilor, a Legii (fariseii şi cărturarii) erau de mult distruse. Ei îndemnau la iubirea de Dunmezeu și lăsau pe dinafară iubirea de aproapele aşa cum vedem în capitolul X al Evangheliei lui Luca unde un învățător al legii vrând să îl prindă pe Isus în vorbă îi adresează aceeași întrebare ca și tânărul bogat: „Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“. Aceeași întrebare, dar altă persoană care întreabă. Cum răspunde Isus? Ca în parabola tânărului bogat, tot printr-o întrebare: „În Lege ce este scris? Ce citești?“, iar învățatul (probabil din tagma farizeilor) răspunde diferit, redă o poruncă din prima parte a Decalogului spre deosebire de tânăr.
Farizeul cunoaște calea către viața veșnică pentru că răspunde foarte frumos: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți“. Unde este handicapul farizeului? În faptul că nu înțelege cine este aproapele. Ambii au o lipsă tânărul nu știe că Dumnezeu este bun, iar farizeul nu știe că aproapele este bun. Concluzia ar fi că nu există să se moştenească viaţa veşnică fără iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, merg mână în mână.

Poruncile sunt împărţite în două şi au în centru porunca a patra care este liantul dintre primele trei şi următoarele şase. Primele se referă la iubirea de Dumnezeu, iar celelalte şase se referă la iubirea de aproapele. Dar toate cele zece constituie un întreg, ele nu pot fi respectate pe alese fie primele trei, fie celelalte așa cum vedem că se întâmplă. Aceasta vrea să îi facă Isus să înţeleagă atât pe tânăr cât şi pe farizeu în cele două fragmente din capitolul X a-l evangeliilor lui Marcu şi Luca.

Observăm din fragmentul evanghelic din Marcu referitor la tânărul bogat că Isus se referă explicit la a doua parte a poruncilor primite de Moise: Să nu ucizi! Să nu comiți adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!. Ce este de menționat este faptul că ultima poruncă adusă în discuție de Isus este una care privește autoritatea bazată pe iubire.

Isus privește la umanitatea tânărului, pentru că îl întreabă despre poruncile din partea a doua a Decalogului și îl îndrăgește spune textul. Era un om desăvârșit îşi iubea chiar şi părinţii, lucru greu de împlinit pentru un tânăr aflat în căutarea identităţii proprii şi a împlinirii în viaţă. Isus vrea mai mult de la el, vrea să îl conştientizeze că mai există şi alt fel de desăvârşire. Cu alte cuvinte nu este de ajuns pentru cel ce se întâlnește cu Cristos să trăiască doar după principiul legii naturale: Fă binele și fugi de rău! pentru că pe aceasta o respectă orice om de bun simţ, chiar şi cel care crede în alte realități decât Dumnezeu.

Iată frumusețea planlui lui Dumnezeu! El cere mai mult, cere şi ascultarea față de Părintele părinţilor: Dumnezeu părintele nostru care este Tatăl și Mama noastră. Ori porunca a patra este cea care impune două forme de iubire: ascultarea copilului față de părinte, dar și reciproca ascultarea părintelui față de nevoia copilului. În ambele situații la la baza respectării poruncii stă iubirea: a lui Dumnezeu care dă viață copilului prin părinții care se iubesc, dar și a copilului care își iubește părinții și pe Dumnezeu, ascultându-i.

Isus este și om și Dumnezeu și însumează cele două iubiri din cele 10 porunci în învăţătura sa, la fel ca în porunca a IV-a în El se contopesc iubirea de Dumnezeu cu iubirea de oameni.

Știați despre cele 613 legi existente în timpul lui Isus?

Dificultatea respectării poruncilor în timpul lui Isus este evidentă.

La evrei „Legea” era în sens strict decalogul sau cele 10 porunci, iar în sens larg era Tora sau Pentateuhul (primele cinci cărţi ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul). După tradiţia nescrisă a fariseilor şi a cărturarilor, „Legea” cuprindea 613 porunci. Pe lângă „Legea lui Moise”, după exil, s-a introdus legea orală cu o mulţime de prescripţii considerate uneori mai importante decât însăşi Tora sau Pentateuhul în care sunt ce 10 porunci date lui Moise.

Finalul acestor gânduri este de poveste, pentru că falimentul celor doi (tânărul bogat şi farizeul) este parcă desprins din „Păcală în satul lui“:

„I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile oamenilor şi să râdă de prostia lor. “ Păcală în satul lui

Oare nu atât tânărul bogat cât şi farizeul s-au păcălit în final? La ce oare le-a folosit faptul Isus i-a învăţat ce să facă, dacă ei nu l-au ascultat? Cer un răspuns: „ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică? și îl primesc: un lucru îți lipsește: mergi, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor (recomandarea pentru tânăr) sau mergi şi fă şi tu la fel (recomandarea pentru bogat dată în parabola samariteanului milostiv) și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă!“. De ce reciproca nu mai este valabilă? De ce nici unul nu ascultă sau nu urmează recomandarea Învăţătorului? Ca să umble răzleţi prin lume…

De fapt nici unul nu dorea să crească, să treacă la un level superior vieţii lor de până la întâlnirea cu Învăţătorul. Ei întruchipează experienţa omului care are o „întâlnire admirabilă“ cu o adevărată mină de bogăţie şi ce fac? Asemeni femeii din povestea lui „Păcală în satul lui“ pentru a scăpa de prooroc – trăirea muncită a vieţii, la lumina Adevărului – spală putina.

Tinere nu fi Păcală, nu umbla răzleţ prin lume, fără de nici o treabă, numai ca să încurci trebile oamenilor şi să râzi. Toate acestea se sfârşesc la un moment dat. Dacă vrei să îţi fie bine, să fii fericit: cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Învăţătorul nu a venit să desfiinţeze legea ci să o împlinească şi îşi începe activitatea publică cu predica de pe munte unde cele nouă fericiri pe care le trăieşte în persoana sa sunt prorociri referitoare la viaţa ta. Pentru ca acestea să fie zece ca şi poruncile date prin Moise este nevoie de tine. De fapt a zecea fericire a Învăţătorului eşti tu şi ea sună aşa: Fericit vei fi când te vei bucura şi te vei veseli că ai moştenirea în ceruri fiindcă L-ai urmat pe El pe pământ.

De reținut:
AUTORITATEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN – Exigența creşterii: de la porunci la fericiri

→ în firea a tot ce există în natură este sădită o lege a creşterii. Există însă o viaţă supranaturală, viaţa de credinţă. Dacă legea creşterii naturale culminează cu moartea, dispariţia din lumea naturală, în ceea ce priveşte viaţa supranatrală este invers, viaţa continuă devenind din ce în ce mai vizibilă. Ambele legi guvernează viaţa omului, dar în timp prima dispare rămânând doar cea de-a doua fie că vrem fie că nu vrem;
→ cele zece porunci sunt împărțite în două: I-III și V-X. Porunca a patra o considerăm centrul poruncilor, în ea sunt și elemente din prima parte care are în vedere iubirea de Dumnezeu și elemente din a doua parte care are în vedere iubirea de oameni. Iubirea, cinstea față de cei 2 părinți = iubirea față de Dumnezeu, Părintele nostru ceresc pentru că din conlucrarea acestor trei ființe vine în lume copilul care prin Botez are o dublă cetățenie: este cetățean al pământului și al cerului;
→ pe lângă parabola tânărului bogat (Mc 10, 17-22) mai avem un fragment evanghelic în care un farizeu îi adresează aceeași întrebare Învățătorului (Lc 10, 25-37). Diferența constă în faptul că primul respectă numai poruncile cu privire la iubirea de oameni, iar celălalt doar pe cele cu privire la iubirea de Dumnezeu;
→ poruncile formează un întreg. Ele nu pot fi respectate pe alese așa cum au făcut tânărul bogat și farizeul. Ambii au o lipsă tânărul nu știe că Dumnezeu este bun, iar farizeul nu știe că aproapele este bun. Iar concluzia ar fi că nu există să se moştenească viaţa veşnică fără iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, merg mână în mână.
→ legea naturală este: Fă binele și fugi de rău!, legea credinței este: Ascultare vreau de la cei pe care îi iubesc!
→ La evrei „Legea” era în sens strict decalogul sau cele 10 porunci, iar în sens larg era Tora sau Pentateuhul (primele cinci cărţi ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul). După tradiţia nescrisă a fariseilor şi a cărturarilor, „Legea” cuprindea 613 porunci. Pe lângă „Legea lui Moise”, după exil, s-a introdus legea orală cu o mulţime de prescripţii considerate uneori mai importante decât însăşi Tora sau Pentateuhul în care sunt și ce 10 porunci date lui Moise;
→ Isus își începe discursul public prin proclamarea fericirilor în predica de pe munte. Sunt prezentate nouă fericiri și nu zece precum poruncile, dar de fapt sunt zece după cum arată textul pentru că deși Isus nu folosește cuvântul fericit pentru în a zecea afirmație, ce altceva ar putea să se înțeleagă prin bucuria și veselia de a avea moștenirea în ceruri, decât fericirea de a moșteni viața cerească?

Material prelucrat de Pr. Emanuel DUMITRU

Prima cateheză

propusă pentru tinerii din Arhidieceza Romano-Catolică  de București pentru Anul Pasatoral 2009-2010

(cateheză inspirată de „Itinerariul credinței în viața și opera lui Julien Green“, autor ÎPS Ioan ROBU)

Ce însemnă pentru tânărul bogat apelativul cu care i se adresează lui Isus numindu-L Învățător bun? De ce Învățător și nu Mesia sau Nazarineanul cum i-au spus Petru sau Pilat?

Isus este un foarte bun cunoscător al Scripturilor, în nenumărate rânduri cuvintele sale conțin citate din Vechiul Testament și avem semnalat acest lucru chiar înainte de a-și începe activitatea publică. La vârsta de 12 ani este găsit în Templul din Ierusalim după trei zile stând în mijlocul învățătorilor pe care îi asculta și îi întreba. Despre ce? despre Cuvântul lui Dumnezeu. Către același izvor de înțelepciune îl trimite Isus pe tânărul bogat. Atunci când este întrebat răspunde tot cu o întrebare: „De ce-mi spui bun?“, și continuă: „Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu“;

Tânărul bogat vrea să se apropie de Dumnezeu și intuiește că Isus ar fi persoana potrivită pentru a-l călăuzi, motiv pentru care îl numește Învățător bun. Practic el spune, asemeni unui licean preocupat de apropierea bacalaureatului: domnule profesor ce trebuie să fac pentru a avea rezultatele cele mai bune? Iar răspunsul care îi vine este: „Cunoști poruncile (sau Scripturile, pentru că acolo se găsec poruncile și învățăturile)?“.
Isus își cunoaște interlocutorul, noi însă?… Să fi fost un tânăr bine îmbrăcat, care vroia să-i fie observată garderoba, sau care voia să atragă atenția asupra lui și de aceea îl abordează pe Învățător (în contextul vremii cei care se numeau învățători erau însoțiți de discipoli) supralicitând și numindu-L bun. Vedem că Isus nu se lasă impresionat de aspectul său exterior, el privește dincolo de aparență, vrea altceva. Din acest motiv este indignat și îl întrebă: „De ce-mi spui bun?“. Probabil că dacă îi spunea Învățătorule fericit ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?, Isus i-ar fi răspuns direct: vrei să moștenești fericirea, viața veșnică?, vinde tot ce ai, apoi vino și urmează-mă. În context cuvântul bun este nefericit ales de tânăr pentru că: Ce spune în continuare textul Evangheliei? Tânărul avea multe bogății.

Ce sunt bogățiile?, bunuri. Iar bunurile materiale sunt realități epidermice pentru viața creștinului, au valoare veșnică doar în măsura în care sunt jertfite pentru a fi bunul aproapelui lipsit de cele necesare vieții de zi cu zi. Bunurile materiale sunt efemere, trecătoare dacă sunt egoistic doar în slujba celor cinci simțuri (tactil, văzul mirosul, gustul și auzul). Tânărul deci nu l-a considerat bun pe Învățător în acest sens, cu siguranță avea acasă și carne, și balsamuri frumos mirositoare, etc.

Dar mai există și bunuri mentale care și ele sunt tot trecătoare și mă refer la memorie și imaginație. Din această perspectivă tânărul este interesant și îl consideră pe Învățător bun pentru că îi stimulează imaginația și îi împrospătează memoria, dar la ce bun (ca să îl citez pe el) toate acestea dacă nu avea credință? Pe aceasta nu a găsit-o Isus la tânărul bogat. Avea bunuri materiale, memorie (în baza ei a putut să afirme că a păzit toate poruncile), și imaginație (i-a adresat Învățătorului o întrebare extraordinară: Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică? Revine deci întrebarea: ce sunt toate acestea fără credință? Răspunsul vine firesc: întristare, „a plecat întristat pentru că avea multe bogății“.

Pentru scriitorul Julien Green Scriptura a fost principala cale de apropiere de Dumnezeu, iar învățător i-a fost mama sa. „Într-adevăr, încă de la început, a luat contact cu Biblia, ascultând cum îi citea mama sa sau învățând cu ea anumite pasaje; Biblia este mai ales aceea care l-a inițiat în rugăciune și în iubirea lui Dumnezeu, și va rămâne mereu fidel marii sale afecțiuni față de CARTEA în care răsună glasul Celui Veșnic. De-a lungul întregii vieți, precum a făcut în copilărie, Green abordează Biblia cu credință vibrantă și vede în Sfânta Carte Cuvântul lui Dumnezeu, primul izvor de Adevăr“.

Tânărul din Evanghelie nu a crezut în ceea ce i-a recomandat Învățătorul (încrederea în autoritatea sau notorietatea celui de la care ceri sfatul este esențială pentru a crește bine în cunoaștere) și nu a vândut ceea ce avea pentru a-l urma, motiv pentru care va gusta imediat întristarea: „a plecat întristat pentru că avea multe bogății“. Julien Green, ca cititor al Scripturii se străduiește să ajungă la mesajul lui Dumnezeu în puritatea și integritatea lui. Citește în modul cel mai simplu, nu intervine nici o încercare de explicație. Scriptura e adevărată fără să fie necesar să aplici, pentru a înțelege, vreun anume cod sau sistem de interpretare. Evanghelia vie, comentariul autentic este acela care se prelungește în inima credinciosului și nu rămâne inert în memoria sau imaginația sa.

E adevărat că Green spune: „Biblia cuprinde pentru fiecare din noi un mesaj cifrat“, dar o face pentru a adăuga îndată: „Cifrul ni-l dă credința“. Avem aici o complementarietate univocă: credința se fundamentează pe autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu care nu minte niciodată, iar Cuvântul lui Dumnezeu este descifrat în inima creștinului de lumina oferită de credință. De aceea, continuă el, „adevăratul subiect al Bibliei, de la un capăt la celălalt al celor două Testamente, este iubirea. Iubirea i-a animat pe profeți și l-a răstignit pe Isus. În mânia lui Dumnezeu se află mereu iubirea,iubirea geloasă, iubirea care vrea cu orice preț să ridice poporul iubit la înălțimea Aceluia care îl iubește“.

Știați despre Cronos și Cairos?

Pentru ca o învățătură să ai aibă autoritate, să fie credibilă și convingătoare, să îl metamorfozeze pe cel ce își însușește un mesaj din învățăcel în învățător este nevoie de elementul numit timp. Acum după ce am făcut diversificarea între bunuri materiale, bunuri mentale și bunuri ale credinței (Cuvântul lui Dumnezeu) să observăm că și timpul e divers. Avem timpul cronos măsurat de cronometru sau de cronologie și avem timpul cairos măsurat în Cartea Vieții prin efortul acordat convertirii.

În mitologia greacă Cronos este un titan care știa că va fi detronat de unul din fii săi. Pentru a nu se întâmpla aceasta și-a devorat toți fii deși soția sa nu era de acord. Ajutată, ea a reușit să îl păcălească pe Cronos și l-a salvat pe fiul ei Zeus printr-un vicleșug. I-a dat soțului o piatră învelită în hainele lui Zeus, iar Cronos a mâncat-o imediat crezând că este pruncul. Întors din insula Creta, ca adult, Zeus l-a obligat pe Cronos să îi regurgiteze frații, iar după zece ani de luptă cu Cronos și dinastia titanilor săi l-a exilat. Cronos este șarpele care își mușcă coada și reprezintă ciclicitatea. Viața din perspectivă cronologică este mereu aceeași. O succesiune de clipe care se pierd sau se scurg la infinit.

Cairos în mitologia greacă este o zeitate care simbolizează ocazia, dar în sensul de momentul potrivit sau oportun, punct în care schimbarea este posibilă. Acest cuvânt este preluat din greaca veche de teologie și este tradus cu timpul lui Dumnezeu sau timpul harului. Viața din perspectiva cairologică este liniară este un timp în care poți să observi momentele de oportunitate, de plinătate pe care Dumnezeu le pune la dispoziție precum oazele presărate călătorului ce se află în deșert.

Finalul acestor gânduri este o invitație pe ritmuri de Hip Hop la a lectura Scriptura cu încredere: „Mesajul e clar și nu se îndreaptă către Marte / De dragul diversității citește o CARTE!“ („Instigare la cultură“ – Paraziții).
Tânărul bogat din Evanghelie căuta ceva pentru a contrabalansa orizonturile bunăstării materiale și mentale de care era sătul și conștientiza că nu îl împlinesc. Isus i-a propus diversitatea, schimbarea, i-a spus să vândă tot ce are și să îl urmeze, dar i-a lipsit credința, încrederea și entuziasmul. Tinere dacă vrei diversitate…….alege credința, buna învățătură a Învățătorului bun.

Familii, celibatari, preoti, consacrati, seminaristi, diaconi – in total 6500 de membri in Comunitatea Emanuel – sunt animati de aceeasi chemare: sa il vesteasca impreuna pe Cristos.

Numele comunitatii provine dintr-un verset din Evanghelie: “El se va numi Emanuel, ceea ce inseamna Dumnezeu este cu noi” (Matei 1,23).

“A fi in lume, fara a fi ai lumii” (Ioan 17,15-18) este pasajul din Evanghelie pe care fondatorul comunitatii Emanuel il dorea constitutiv pentru fiecare dintre membrii comunitatii Emanuel, pasaj dupa care el insusi isi traia viata. Pierre este cel care relanseaza mesajul de iubire si milostivire al Inimii lui Isus care “a iubit atat de mult lumea si care a primit din partea celor mai multi numai nerecunostinta si ingratitudine” de la Paray-le-Monial.

Pierre Goursat a avut meritul de a fi inradacinat comunitatea Emanuel in viata Bisericii Catolice.

Comunitatea Emanuel reuneste credinciosi din toate starile de viata (familii, celibatari, persoane consacrate, preoti) care doresc sa se angajeze impreuna intr-o viata contemplativa si apostolica, in acelasi timp, in sanul Bisericii Catolice. Aceasta inradacinare ecleziala a fost confirmata prin decretul Consiliului pontifical pentru laici, la 8 decembrie 1992, care recunostea ca unul dintre aspecte “vocatia comunitatii de a participa la implinirea misiunii Bisericii in lumea actuala”.

La 8 decembrie 1998, Statutele Comunitatii Emanuel sunt aprobate in mod definitiv de catre Sfantul Scaun. In Romania, Comunitatea Emanuel a fost fondata pe data de 11 februarie 1993.

In acest an, 2008, Comunitatea Emanuel a fost si este implicata in animarea parohiei Sf. Francisc de Assisi, a unei scoli de adoratie (vineri seara de la ora 19) in aceeasi parohie, a unui grup de rugaciune (miercurea de la ora 19.15) la Biserica Sfanta Cruce si a unui forum pentru tineri si tinere familii la Snagov.

Pentru orice fel de detalii il puteti contacta pe responsabilul comunitatii, Francisc Alexandru – telefon 0729.968.965.