TIC: TInerii Catolici vă spun: BINE AȚI VENIT!

In data de 28 martie al anului curent, foarte multi tineri din Arhidieceza de Bucuresti, au participat la procesiunea de Florii, slavindu-l pe Isus prin cantecele si numindu-l: “Osana, fiul lui David!”, asemenea multimii care l-a intampinat in Ierusalim.

Tot in aceasta zi, tinerii catolici au  sarbatorit cea de-a XXV- a  Zi Mondiala a Tineretului, astfel ca a constituit un bun prilej pentru toti tinerii de a se revedea si de a se bucura ca au fost impreuna  in aceasta zi deosebita.

Multimea a plecat in procesiune incepand cu ora 14:00, de la biserica Franceza (Sacre Coeur), continuandu-se cu Sfanta Liturghie la Catedrala Sf. Iosif. Liturghia a fost prezidata de Inaltpreasfintitul Arhiepiscopul Ioan Robu, care a tinut sa-i numeasca pe toti participantii la acest traseu de marire, “curajosi”, datorita faptului ca au venit intr-un numar mare, in ciuda vremii capricioase. In cadrul liturghiei, Preasfintia Sa, a afirmat faptul ca “trebuie sa avem prezent in minte, imaginea crucii pe care a murit Isus Cristos”, aceea cruce rascumparatoare. Dar crucea, mentiona Pastorul nostru, nu este numai un semn de durere, de tristete, ci si un semn al vietii, al bucuriei, al sperantei.

Ca in fiecare an, voluntarii au avut un rol foarte important, insufletind aceasta procesiunea prin disponibilitatea si dorinta de a da o mana de ajutor .

Ziua Floriilor, ne introduce in saptamana Patimiilor, astfel ca trebuie sa incepem aceasta saptamana sfanta, avand intiparita in minte imaginea crucii, pe care Mantuitorul a murit pentru noi toti.

Aceasta saptamana este un bun prilej de a  medita mai mult la fapta pe care Isus a facut-o pentru lumea intreaga si la cat de mult ii suntem recunoscatori pentru iubirea Sa.

Cu pasi repezi, se apropie, Ziua Mondialã a Tineretului, anul acesta  implinindu-se  douăzeci şi cinci de ani de la instituirea acestei zile deosebite, voită de venerabilul Ioan Paul al II-lea ca intâlnire anuală a tinerilor credinciosi din lumea intreaga.

Ne vom aduna cu totii sa sarbatorim aceasta zi, dar si duminica Floriilor, duminica, 28 martie 2010, prin intermediul unei procesiuni, ce va incepe de la biserica”Sacre Coeur”(Biserica Franceza) incepand cu orele 14:00 si se va continua cu Sf.Liturghie de la Catedrala Sf. Iosif!

Duminica Floriilor, aminteste de un moment important petrecut in viata lui Isus, si anume  de ziua cand Mantuitorul nostru a fost primit in Ierusalim, de catre locuitorii acestui tinut cu flori, ramuri de maslin, preamarindu-L prin cantecele lor si numindu-L:”Fiul lui David!”.

Ca de fircare data, voluntarii au un rol foarte important pentru buna desfasurare a procesiunii de Florii, astfel ca trebuie sa li se acorde o atentie binemeritata. Toate grupurile de voluntari sunt invitate sa se intalneasca, duminica, 28 martie, la ora 12.00, la Catedrala Sf. Iosif ( sediul Centrulului Diecezan cu Pastoratia Tineretului), trebuind sa respecte o anumita vestimentatie: Pantaloni de culoare inchisa si o bluza sau tricou de culoare alba.

Astfel, ca sunteti invitati in numar cat mai mare, sa il primim si noi pe Isus in inimile si in viata noastra, preamarindu-L prin cantecele si prin prezenta la aceasta procesiune, unde vom putea spune si noi intr-un glas: „Osana, Fiul lui David!”.

Publicăm în continuare textul Mesajului pe care Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea îl trimite tinerilor şi tinerelor din lume, cu ocazia Celei de-a XXV-a Zi Mondiale a Tineretului, care va fi celebrată la 28 martie 2010, în Duminica Floriilor, la nivel diecezan.

* * *

“Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10,17)

Dragi prieteni,

Anul acesta se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de la instituirea Zilei Mondiale a Tineretului, voită de venerabilul Ioan Paul al II-lea ca întâlnire anuală a tinerilor credincioşi din lumea întreagă. A fost o iniţiativă profetică ce a adus roade îmbelşugate, permiţând noilor generaţii creştine să se întâlnească, să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să descopere frumuseţea Bisericii şi să trăiască experienţe puternice de credinţă care au dus pe mulţi la hotărârea de a se dărui total lui Cristos.

Această a XXV-a zi reprezintă o etapă către următoarea Întâlnire Mondială a Tinerilor, care va avea loc în luna august 2011, la Madrid, unde sper că veţi fi numeroşi ca să trăiţi acest eveniment de har.

Ca să ne pregătim pentru această celebrare, aş vrea să vă propun câteva reflecţii despre tema din acest an: “Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10,17), luată din episodul evanghelic al întâlnirii lui Isus cu tânărul bogat; o temă tratată deja, în anul 1985, de papa Ioan Paul al II-lea într-o scrisoare foarte frumoasă, adresată pentru prima dată tinerilor.

1. Isus întâlneşte un tânăr

“Când [Isus] pleca la drum, – relatează Evanghelia după sfântul Marcu – un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: «Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Isus i-a zis: «De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. Cunoşti poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!» Atunci el i-a zis: «Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea». Isus, privindu-l, l-a îndrăgit şi i-a spus: «Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!» Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii” (Mc 10,17-22).

Această relatare exprimă în manieră eficace marea atenţie a lui Isus faţă de tineri, faţă de voi, faţă de aşteptările voastre, speranţele voastre, şi arată cât de mare este dorinţa lui de a vă întâlni personal şi de a deschide un dialog cu fiecare dintre voi. De fapt, Cristos îşi întrerupe drumul ca să răspundă la întrebarea interlocutorului său, manifestând disponibilitate deplină faţă de acel tânăr, care este mişcat de o dorinţă arzătoare de a vorbi cu “Învăţătorul bun”, pentru a învăţa de la el cum să parcurgă drumul vieţii. Cu acest text evanghelic, predecesorul meu voia să vă îndemne pe fiecare dintre voi “să dezvoltaţi propriul colocviu cu Cristos – un colocviu care este de o importanţă fundamentală şi esenţială pentru un tânăr” (Scrisoare către tineri, nr. 2).

2. Isus l-a privit şi l-a îndrăgit

În relatarea evanghelică, sfântul Marcu subliniază că “Isus, privindu-l, l-a îndrăgit” (cf. Mc 10,21). În privirea Domnului este inima acestei întâlniri foarte speciale şi a întregii experienţe creştine. De fapt, creştinismul nu este în primul rând o morală, ci experienţa lui Isus Cristos, care ne iubeşte personal, tineri sau bătrâni, săraci sau bogaţi; ne iubeşte şi atunci când îi întoarcem spatele.

Comentând scena, papa Ioan Paul al II-lea adăuga, îndreptat spre voi, tinerii: “Vă doresc să experimentaţi o astfel de privire! Vă doresc să experimentaţi adevărul că el, Cristos, vă priveşte cu iubire!” (Scrisoare către tineri, nr. 7). O iubire, manifestată pe cruce într-o manieră aşa de deplină şi totală, care-l face pe sfântul Paul să scrie, cu stupoare: “M-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20). “Conştiinţa că Tatăl ne-a iubit dintotdeauna în Fiul său, că Cristos îl iubeşte pe fiecare şi mereu – scrie tot papa Ioan Paul al II-lea – devine un punct sigur de sprijin pentru toată existenţa noastră umană” (Scrisoare către tineri, nr. 7), şi ne permite să depăşim toate încercările: descoperirea păcatelor noastre, suferinţa, descurajarea.

În această iubire se află izvorul întregii vieţi creştine şi motivaţia fundamentală a evanghelizării: dacă l-am întâlnit cu adevărat pe Isus, nu putem să nu-l mărturisim celor care încă nu i-au întâlnit privirea!

3. Descoperirea proiectului de viaţă

În tânărul din evanghelie, putem vedea o condiţie foarte asemănătoare cu aceea a fiecăruia dintre voi. Şi voi sunteţi bogaţi în calităţi, în energii, în vise, în speranţe: resurse pe care le posedaţi din belşug! Însăşi vârsta voastră constituie o mare bogăţie nu numai pentru voi, ci şi pentru ceilalţi, pentru Biserică şi pentru lume.

Tânărul bogat îl întreabă pe Isus: “Ce trebuie să fac?” Perioada vieţii în care sunteţi cufundaţi este timp de descoperire: a darurilor pe care Dumnezeu vi le-a dăruit şi a responsabilităţilor voastre. Este, de asemenea, timp de alegeri fundamentale pentru a vă construi proiectul vostru de viaţă. Deci este momentul să vă interogaţi cu privire la sensul autentic al existenţei şi să vă întrebaţi: “Sunt eu satisfăcut de viaţa mea? Există ceva ce-mi lipseşte?”

Asemenea tânărului din evanghelie, probabil şi voi trăiţi situaţii de instabilitate, de tulburare sau de suferinţă, care vă fac să aspiraţi la o viaţă care să nu fie mediocră şi să vă întrebaţi: în ce constă o viaţă reuşită? Ce trebuie să fac? Care ar putea să fie proiectul meu de viaţă? “Ce trebuie să fac pentru ca viaţa mea să aibă valoare deplină şi sens deplin?” (Ibid., nr. 3).

Nu vă fie frică să înfruntaţi aceste întrebări! Departe de a vă copleşi, ele exprimă marile aspiraţii, care sunt prezente în inima voastră. De aceea, trebuie ascultate. Ele aşteaptă răspunsuri care să nu fie superficiale, ci capabile să satisfacă autenticele voastre aşteptări de viaţă şi de fericire.

Pentru a descoperi proiectul de viaţă care poate să vă facă pe deplin fericiţi, ascultaţi-l pe Dumnezeu, care are un plan al său de iubire cu privire la fiecare dintre voi. Cu încredere întrebaţi-l: “Doamne, care este planul tău de Creator şi Tată în privinţa vieţii mele? Care este voinţa ta? Eu doresc s-o împlinesc”. Fiţi siguri că vă va răspunde. Nu vă fie frică de răspunsul lui! “Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate” (1In 3,20)!

4. Vino şi urmează-mă!

Isus îl invită pe tânărul bogat să meargă mult dincolo de satisfacerea aspiraţiilor sale şi a proiectelor sale personale, îi spune: “Vino şi urmează-mă!” Vocaţia creştină provine dintr-o propunere de iubire a Domnului şi se poate realiza numai graţie unui răspuns de iubire: “Isus îi invită pe discipolii săi la dăruirea totală a vieţii lor, fără calcul şi avantaj uman, cu o încredere fără rezerve în Dumnezeu. Sfinţii primesc această invitaţie exigentă şi pornesc cu docilitate umilă în urmarea lui Cristos răstignit şi înviat. Perfecţiunea lor, în logica credinţei uneori incomprehensibilă din punct de vedere uman, constă în a nu se mai pune în centru pe ei înşişi, ci în a alege să meargă împotriva curentului trăind conform evangheliei” (Benedict al XVI-lea, Omilie cu ocazia canonizărilor, în: L’Osservatore romano, 12-13 octombrie 2009, pag. 6).

După exemplul atâtor discipoli ai lui Cristos, şi voi, dragi prieteni, primiţi cu bucurie invitaţia la urmare, ca să trăiţi intens şi cu rod în această lume. De fapt, prin Botez el cheamă pe fiecare să-l urmeze cu acţiuni concrete, să-l iubească mai presus de orice lucru şi să-l slujească în fraţi. Tânărul bogat, din păcate, nu a primit invitaţia lui Isus şi a plecat mâhnit. Nu găsise curajul de a se dezlipi de bunurile materiale pentru a găsi binele cel mai mare propus de Isus.

Tristeţea tânărului bogat din evanghelie este aceea care se naşte în inima fiecăruia atunci când nu există curajul de a-l urma pe Cristos, de a face alegerea corectă. Dar niciodată nu e prea târziu pentru a-i răspunde!

Isus nu încetează niciodată să-şi îndrepte privirea sa de iubire şi să cheme să fim discipolii săi, dar el propune unora o alegere mai radicală. În acest An al Sfintei Preoţii, aş vrea să-i îndemn pe tineri şi pe băieţi să fie atenţi dacă Domnul îi invită la o dăruire mai mare, pe calea Preoţiei ministeriale, şi să fie disponibili să primească cu generozitate şi entuziasm acest semn de predilecţie specială, făcând împreună cu un preot, cu directorul spiritual necesarul drum de discernământ. Apoi, nu vă fie frică, dragi tineri şi dragi tinere, dacă Domnul vă cheamă la viaţa călugărească, monastică, misionară sau de consacrare specială: el ştie să dăruiască bucurie profundă celui care răspunde cu curaj!

În afară de asta, îi invit pe cei care simt vocaţia la căsătorie s-o primească cu credinţă, angajându-se să pună baze solide pentru a trăi o iubire mare, fidelă şi deschisă la darul vieţii, care este bogăţie şi har pentru societate şi pentru Biserică.

5. Orientaţi spre viaţa veşnică

“Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Această întrebare a tânărului din evanghelie apare îndepărtată de preocupărilor multor tineri contemporani, deoarece, aşa cum nota Predecesorul meu, “nu suntem noi generaţia căreia lumea şi progresul temporal îi umplu complet orizontul existenţei?” (Scrisoare către tineri, nr. 5). Însă întrebarea cu privire la “viaţa veşnică” apare în deosebite momente dureroase ale existenţei, când suferim pierderea unei persoane apropiate sau când trăim experienţa insuccesului.

Dar ce este “viaţa veşnică” la care se referă tânărul bogat? Ne-o ilustrează Isus, când, îndreptat spre discipolii săi, afirmă: “Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22). Sunt cuvinte care indică o propunere exaltantă de fericire fără sfârşit, bucuria de a fi umpluţi de iubirea divină pentru totdeauna.

A ne întreba cu privire la viitorul definitiv care-l aşteaptă pe fiecare dintre noi dă sens deplin existenţei, deoarece orientează proiectul de viaţă spre orizonturi nu limitate şi trecătoare, ci largi şi profunde, care ne fac să iubim lumea, de Dumnezeu însuşi aşa de mult iubită, să ne dedicăm dezvoltării ei, dar întotdeauna cu libertatea şi bucuria care se nasc din credinţă şi din speranţă. Sunt orizonturi care ne ajută să nu absolutizăm realităţile pământeşti, simţind că Dumnezeu ne pregăteşte o perspectivă mai mare, şi să repetăm cu sfântul Augustin: “Să dorim împreună patria cerească, să suspinăm după patria cerească, să ne simţim pelerini aici pe pământ” (Comentariu la Evanghelia după sfântul Ioan, Omilia 35, 9). ?inând privirea îndreptată spre viaţa veşnică, fericitul Pier Giorgio Frassati, mort în anul 1925 la vârsta de 24 de ani, spunea: “Vreau să trăiesc şi nu să subzist!” şi pe o fotografia unei scări, trimisă unui prieten, scria: “Spre înălţime”, făcând aluzie la perfecţiunea creştină, dar şi la viaţa veşnică.

Dragi tineri, vă îndemn să nu uitaţi această perspectivă în proiectul vostru de viaţă: suntem chemaţi la veşnicie. Dumnezeu ne-a creat pentru a fi cu el, pentru totdeauna. Ea vă va ajuta să daţi un sens deplin alegerilor voastre şi să daţi calitate existenţei voastre.

6. Poruncile, cale a iubirii autentice

Isus îi aminteşte tânărului bogat cele zece porunci, ca şi condiţii necesare pentru “a moşteni viaţa veşnică”. Ele sunt puncte de referinţă esenţiale pentru a trăi în iubire, pentru a deosebi în mod clar binele de rău şi a construi un proiect de viaţă solid şi durabil. Şi pe voi Isus vă întreabă dacă ştiţi poruncile, dacă vă preocupaţi să formaţi conştiinţa voastră după legea divină şi dacă le puneţi în practică.

Desigur, e vorba de întrebări împotriva curentului faţă de mentalitatea actuală, care propune o libertate care să nu fie obligată de valori, de reguli, de norme obiective şi invită să se refuze orice limită pusă dorinţelor de moment. Însă acest tip de propunere în loc să conducă la adevărata libertate, îl face pe om să devină sclav al lui însuşi, al dorinţelor sale imediate, al idolilor cum ar fi puterea, banul, plăcerea desfrânată şi seducţiile lumii, făcându-l incapabil să urmeze vocaţia sa nativă la iubire.

Dumnezeu ne dă poruncile pentru că vrea să ne educe la adevărata libertate, pentru că vrea să construiască împreună cu noi o împărăţie a iubirii, a dreptăţii şi a păcii. A le asculta şi a le pune în practică nu înseamnă a ne aliena, ci a găsi drumul libertăţii şi al iubirii autentice, deoarece poruncile nu limitează fericirea, ci arată cum s-o găsim. Isus, la începutul dialogului cu tânărul bogat, aminteşte că legea dată de Dumnezeu este bună, pentru că “Dumnezeu este bun”.

7. Avem nevoie de voi

Cel care trăieşte astăzi condiţia de tânăr trebuie să înfrunte multe probleme care provin din şomaj, din lipsa de referinţe ideale sigure şi de perspective concrete pentru viitor. Uneori se poate avea impresia că suntem neputincioşi în faţa crizelor şi derivelor actuale. În pofida dificultăţilor, nu vă lăsaţi descurajaţi şi nu renunţaţi la visele voastre! Cultivaţi în schimb în inimă dorinţe mari de fraternitate, de dreptate şi de pace. Viitorul este în mâinile celui care ştie să caute şi să găsească motivaţii puternice de viaţă şi de speranţă. Dacă veţi vrea, viitorul este în mâinile voastre, pentru că darurile şi bogăţiile pe care Domnul le-a închis în inima fiecăruia dintre voi, plăsmuite de întâlnirea cu Cristos, pot să aducă lumii speranţă autentică! Credinţa în iubirea lui, făcându-vă puternici şi generoşi, vă va da curajul de a înfrunta cu seninătate drumul vieţii şi de a vă asuma responsabilităţi familiare şi profesionale. Angajaţi-vă să construiţi viitorul vostru pe parcursuri serioase de formare personală şi de studiu, pentru a sluji în manieră competentă şi generoasă binele comun.

În recenta mea scrisoare enciclică despre dezvoltarea umană integrală, Caritas in veritate, am prezentat câteva mari provocări actuale, care sunt urgente şi esenţiale pentru viaţa din lumea aceasta: folosirea resurselor pământului şi respectarea ecologiei, împărţirea justă a bunurilor şi controlul mecanismelor financiare, solidaritatea cu ţările sărace în cadrul familiei umane, lupta împotriva foametei în lume, promovarea demnităţii muncii umane, slujirea adusă culturii vieţii, construirea păcii între popoare, dialogul interreligios, buna folosire a mijloacelor de comunicare socială.

Sunt provocări la care sunteţi chemaţi să răspundeţi pentru a construi o lume mai dreaptă şi fraternă. Sunt provocări care cer un proiect de viaţă exigent şi pasionant, în care să puneţi toată bogăţia voastră conform planului pe care Dumnezeu îl are cu privire la fiecare dintre voi. Nu e vorba de a face gesturi eroice nici extraordinare, ci de a acţiona folosind propriile talente şi propriile posibilităţi, angajându-vă să înaintaţi în mod constant în credinţă şi în iubire.

În acest An al Sfintei Preoţii, vă invit să cunoaşteţi viaţa sfinţilor, îndeosebi pe cea a preoţilor sfinţi. Veţi vedea că Dumnezeu i-a condus şi că ei şi-au găsit drumul zi după zi, tocmai în credinţă, în speranţă şi în iubire. Cristos vă cheamă pe fiecare dintre voi să vă angajaţi alături de el şi să vă asumaţi propriile responsabilităţi pentru a construi civilizaţia iubirii. Dacă veţi urma cuvântul lui, drumul vostru se va lumina şi vă va conduce la ţinte înalte, care dau bucurie şi sens deplin vieţii.

Fie ca Fecioara Maria, Maica Bisericii, să vă însoţească cu ocrotirea ei. Vă asigur de rugăciunea mea şi cu mare iubire vă binecuvântez.

Din Vatican, 22 februarie 2010

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

În data de 13 martie, al anului curent, foarte mulţi tineri şi-au dat întâlnire la Mãnãstirea Sf. Agnes (Popeşti Leordeni), pentru a participa la o zi de reculegere. Aceastã zi având drept scop, pregãtirea noastrã spiritualã pentru întâmpinarea , aşa cum se cuvine a sãrbãtorilor Pascale.

Ziua de reculegere, a început cu o întrebare din partea pãrintelul Daniel Bulai, (responsabil cu Pastoraţia Tineretului) şi anume: “ Ce este o zi de reculegere?”. Rãspunsul a fost cãt se poate de prompt: O zi de reculegere, este o zi deosebitã, care nu se poate compara cu o zi obişnuitã, deoarece încercãm sã descoperim ce este în înãuntrul sufletului nostru, să facem ordine în lumea interioară, să îndepărtăm întunericul și să facem lumină cu ajutorul credinței… Reuşind astfel, sã ne regãsim pe noi înşine şi sã ne punem în relaţie sincerã cu Dumnezeu.

La aceastã zi deosebitã, Părintele Daniel, a propus, ținând cont de sugestia unor tineri, ca pe parcursul acestei zile sã renunţãm la telefon, petrecând astfel cãteva momente în linişte, deconectându-ne de acest obiect care zi de zi îl folosim şi a devenit atat de important în viaţa noastrã… ”Să încercăm să intrăm în legătură directă cu Dumnezeu…” spunea Padre Daniel. 

Participanţii, drept simbol al acestei zile, au primit cãte un cui, unde la sfârşitul actului penitenţial, toţi tinerii au bãtut cuiele într-o cruce. Cuiele, reprezintã pãcatele, ispitele și viciile noastreiar faptul cã au fost bãtute în cruce, semnificã faptul cã prin intermediul cuielor îl rãstignim şi noi pe Isus, ori de cãte ori pãcãtuim. La sfãrşitul Sfintei Liturghii, tinerii au scos cãte un cui de pe cruce, amintindu-le faptul cã acel cui reprezintã pãcatele lor, fie mari sau mici, care îl rãnesc pe Isus. Până la Paști să încerce să renunțe cu desăvârșire la acele pacate!

Meditaţiile, au fost ţinute de pãrintele carmelitan Tarcisio Favaro, discuţiile conturându-se în jurul temei anului pastoral : “ Învãţãtorule bun, ce trebuie sã fac ca sã moştenesc viaţa veşnicã?”. Pãrintele Tarcisio, a subliniat faptul cã trebuie sã fim nişte tineri interesaţi, care-şi pun întrebãri privind viaţa lor, care doresc sã afle mai mult, care bat la uşa Tatãlui noastru, asemenea tãnãrului care i-a adresat lui Dumnezeu întrebarea: “Învãţãtorule bun, ce trebuie sã fac ca sã moştenesc viaţa veşnicã?”. De asemenea, pãrintele carmelitan a precizat: “Creştinismul este un eveniment”, dar este un eveniment viu, care înflãcãreazã întâlnirea cu o persoanã, cu Dumnezeu.

În cadrul acestei zile, au existat astfel, momente de regãsire cu propria persoanã dar şi de regãsire a prezenţei lui Isus în viaţa noastrã, toţi cei prezenţi fiind ajutaţi de meditaţii, de rugãciune, Calea Sf. Cruci, Sf. Spovadã, Sf. Liturghie.

Aceastã zi specialã a fost încununatã de o Sfãntã Liturghie, prezidata de Episcopul auxiliar, Cornel Damian, care s-a arãtat entuziasmat şi bucuros de numãrul mare de tineri prezenţi la ziua de reculegere. Excelența Sa, a adresat şi un mesaj tuturor tinerilor, acesta fiind: “Fiecare dintre voi, aveţi daruri de la Dumnezeu, şi trebuie sã faceţi sã sporeascã şi sã aducã rod pentru sufletul vostru dar şi pentru alţii !”.

Astfel, aceastã zi a constituit un bun prilej de a aduce o schimbare în inimile noastre şi de a încerca totodatã sã rãspândim aceastã bucurie cãpãtatã în suflete, şi altora.

Andreea Imbrișcă

Transversam cu totii, timpul Postului mare. Astfel,  ca este un bun prilej de a participa sambata, 13 martie 2010, la Manastirea Sf. Agnes (Popesti Leordeni), pentru a ne pregati spiritual in asteptarea sarbatorilor pascale.

Sunteti invitati incepand cu ora 09:30, sa calcati pragul manastirii, venind cu dorinta de a-i dedica si  lui Isus cateva ore din timpul vostru. Pana la incheierea  acestei zile de reculegere, orele 16 :00, veti avea ocazia de a va  regasi pe voi insiva dar mai ales de a regasi   prezenta lui Dumnezeu in viata voastra,  prin rugaciune, meditatii, Calea Sf. Cruci, Sf. Spovada, Sf. Liturghie.

Parintele carmelitan  Tarcisio Favaro, ne va ajuta sa intelegem importanta acestei perioade pe care o traim, prin intermediul unei meditatii axata in acest scop, amintind totodata si de tema anului pastoral ˝Invatatorule bun, ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica ?˝.
Va asteptam astfel, pentru a lasa deoparte in aceasta zi ,grijile de zi cu zi si de a ne indrepta atentia spre relatia noastra cu  Isus, cel care s-a rastignit pe cruce pentru noi toti.

Programul:

  9.30 – primirea adolescenţilor şi a tinerilor;

10.00 – rugăciunea de deschidere (în capela mănăstirii);

10.30 – prima meditaţie;

12.00 – ”Calea Sfintei Cruci”;

13.00 – pauză (prânzul din pacheţel), rugăciune personală

14.00 – a doua meditaţie;

14.45 – „actul penitenţial” + Sf. Spovadă;

16.00 – Sfânta Liturghie.

Dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat prin credinţa în Isus Cristos” (Rom 3,21-22)

Iubiţi fraţi şi surori,

În fiecare an, cu ocazia Postului Mare, Biserica ne invită la o revizuire sinceră a vieţii în lumina învăţăturilor evanghelice. Anul acesta aş vrea să vă propun câteva reflecţii cu privire la tema vastă a dreptăţii, pornind de la afirmaţia paulină: „Dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat prin credinţa în Cristos” (cf. Rom 3,21-22).

Dreptatea: „Dare cuique suum”

Mă opresc în primul rând asupra semnificaţiei termenului „dreptate”, care în limbajul obişnuit implică „a da fiecăruia ce este al său” – dare cuique suum, conform cunoscutei expresii a lui Ulpian, jurist roman din secolul al III-lea. Însă, în realitate, această definiţie clasică nu precizează în ce constă acel al său care trebuie asigurat fiecăruia. Ceea ce omul are mai mare nevoie nu poate să-i fie garantat prin lege. Pentru a se bucura de o existenţă în plinătate, îi este necesar ceva mai intim care poate să-i fie acordat numai gratuit: am putea spune că omul trăieşte din acea iubire pe care numai Dumnezeu poate să i-o comunice creându-l după chipul şi asemănarea sa. Desigur, sunt utile şi necesare bunurile materiale – de altfel însuşi Isus s-a preocupat să-i vindece pe cei bolnavi, să sature mulţimile care-l urmau şi, cu siguranţă, condamnă indiferenţa care şi astăzi constrânge sute de milioane de fiinţe umane la moarte din cauza lipsei de hrană, de apă şi de medicamente – însă dreptatea „distributivă” nu dă fiinţei umane tot acel al său care i se cuvine. Ca de pâine, şi mai mult decât de pâine, el de fapt are nevoie de Dumnezeu. Notează sfântul Augustin: dacă „dreptatea este virtutea care împarte fiecăruia ce este al său… nu dreptatea omului îl sustrage pe om de la adevăratul Dumnezeu” (De civitate Dei, XIX, 21).

De unde vine nedreptatea?

Evanghelistul Marcu prezintă următoarele cuvinte ale lui Isus, care se inserează în dezbaterea de atunci cu privire la ceea ce este pur şi ceea ce este impur: „Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur… Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele” (Mc 7,14-15.20-21). Dincolo de problema imediată referitoare la hrană, putem observa în reacţia fariseilor o tentaţie permanentă a omului: aceea de a găsi originea răului într-o cauză exterioară. Dacă ne uităm bine, multe din ideologiile moderne au această idee fundamentală: deoarece nedreptatea vine “din afară”, pentru ca să domnească dreptatea este suficient să se înlăture cauzele exterioare care împiedică realizarea ei. Acest mod de a gândi – avertizează Isus – este naiv şi miop. Nedreptatea, rod al răului, nu are rădăcini exclusiv externe; are origine în inima omenească, unde se află germenii unei misterioase convieţuiri cu răul. Aceasta recunoaşte cu amărăciune psalmistul: „Căci, iată, în nelegiuire m-am născut şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps 51,7). Da, omul este făcut fragil de un stimulent profund, care-l mortifică în capacitatea de a intra în comuniune cu celălalt. Deschis prin natură spre fluxul liber al împărtăşirii, simte înlăuntrul său o stranie forţă de gravitaţie care-l face să se concentreze asupra sa însuşi, să se afirme peste alţii şi împotriva altora: este egoismul, consecinţă a păcatului original. Adam şi Eva, seduşi de minciuna Satanei, luând misteriosul fruct împotriva poruncii divine, au înlocuit logica încrederii în Iubire cu logica suspiciunii şi a competiţiei; logica primirii, a aşteptării încrezătoare de la altul cu logica neliniştită a luării şi a acelui a face singur (cf. Gen 3,1-6), experimentând ca rezultat un sentiment de nelinişte şi de incertitudine. Cum poate omul să se elibereze de acest stimulent egoist şi să se deschidă la iubire?

Dreptatea şi sedaqah

În inima înţelepciunii lui Israel găsim o legătură profundă între credinţa în Dumnezeu care “ridică pe cel slab din ţărână” (Ps 113,7) şi dreptatea faţă de aproapele. Însuşi cuvântul cu care în ebraică se indică virtutea dreptăţii, sedaqah, exprimă bine asta. De fapt, sedaqah înseamnă, pe de o parte, acceptarea deplină a voinţei Dumnezeului lui Israel; pe de altă parte, echitate faţă de aproapele (cf. Ex 20,12-17), în mod special faţă de sărac, de străin, de orfan şi de văduvă (cf. Dt 10,18-19). Însă cele două semnificaţii sunt legate, pentru că faptul de a da săracului, pentru israelit, nu e altceva decât contraschimbul datorat lui Dumnezeu, care a avut milă de mizeria poporului său. Nu întâmplător, darul tablelor Legii oferit lui Moise, pe muntele Sinai, are loc după trecerea Mării Roşii. Adică, ascultarea Legii presupune credinţa în Dumnezeu care cel dintâi „a ascultat plângerea” poporului său şi a „coborât pentru a-l elibera de sub puterea Egiptului” (cf. Ex 3,8). Dumnezeu este atent la strigătul celui lipsit şi ca răspuns cere să fie ascultat: cere dreptate faţă de cel sărac (cf. Sir 4,4-5.8-9), faţă de cel străin (cf. Ex 22,20), faţă de sclav (cf. Dt 15,12-18). Pentru a intra în dreptate este necesar de aceea să se iasă din acea iluzie de autosuficienţă, din acea stare profundă de închidere, care este însăşi originea nedreptăţii. Cu alte cuvinte, este necesar un „exod” mai profund decât cel pe care Dumnezeu l-a realizat cu Moise, o eliberare a inimii, pe care numai cuvântul Legii este neputincios s-o realizeze. Aşadar, există pentru om speranţă de dreptate?

Cristos, dreptatea lui Dumnezeu

Vestea creştină răspunde pozitiv la setea de dreptate a omului, aşa cum afirmă apostolul Paul în Scrisoarea către Romani: „Acum însă dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat în afara Legii… acea dreptate a lui Dumnezeu care vine prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi aceia care cred, căci nu este deosebire. De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său, să-şi arate dreptatea” (3,21-25).

Aşadar, care este dreptatea lui Cristos? Înainte de toate este dreptatea care vine din har, unde nu omul e cel care se repară, se vindecă pe sine însuşi şi pe alţii. Faptul că „ispăşirea” are loc în „sângele” lui Isus înseamnă că nu sacrificiile omului îl eliberează de povara păcatelor, ci gestul iubirii lui Dumnezeu care se deschide până la extrem, până acolo încât face să treacă în el „blestemul” care revine omului, pentru a-i transmite în schimb „binecuvântarea” care revine lui Dumnezeu (cf. Gal 3,13-14). Dar acest lucru ridică imediat o obiecţie: ce dreptate există acolo unde dreptul moare pentru cel vinovat şi cel vinovat primeşte în schimb binecuvântarea care revine celui drept? Astfel, fiecare nu primeşte contrariul acelui „al său”? În realitate, aici se dezvăluie dreptatea divină, profund diferită de cea umană. Dumnezeu a plătit pentru noi în Fiul său preţul răscumpărării, un preţ cu adevărat exorbitant. În faţa dreptăţii crucii, omul se poate răzvrăti, pentru că ea scoate în evidenţă faptul că omul nu este o fiinţă autarhică, ci are nevoie de un altul pentru a fi pe deplin el însuşi. Convertirea la Cristos, credinţa în evanghelie, înseamnă în fond tocmai asta: a ieşi din iluzia autosuficienţei pentru a descoperi şi a accepta propria lipsă – lipsa de alţii şi de Dumnezeu, exigenţa iertării şi a prieteniei sale.

Se înţelege atunci că credinţa este cu totul altceva decât un fapt natural, comod, clar: este nevoie de umilinţă pentru a accepta că am nevoie ca un altul să mă elibereze de acel “al meu”, pentru a-mi da gratuit acel „al său”. Aceasta se întâmplă îndeosebi în sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei. Graţie acţiunii lui Cristos, noi putem intra în dreptatea „mai mare”, care este cea a iubirii (cf. Rom 13,8-10), dreptatea celui care se simte în orice caz tot mai debitor decât creditor, pentru că a primit mai mult decât se poate aştepta.

Tocmai întărit de această experienţă, creştinul este stimulat să contribuie la formarea unor societăţi juste, în care toţi primesc necesarul pentru a trăi conform propriei demnităţi de oameni şi în care dreptatea este animată de iubire.

Iubiţi fraţi şi surori, Postul Mare culminează în Triduum-ul pascal, în care şi anul acesta vom celebra dreptatea divină, care este plinătate de caritate, de dar, de mântuire. Fie ca acest timp penitenţial să fie pentru fiecare creştin timp de convertire autentică şi de cunoaştere intensă a misterului lui Cristos, venit să împlinească orice dreptate. Cu aceste sentimente, împart din inimă tuturor binecuvântarea apostolică.

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

În data de 13.02.2009, foarte mulţi tineri au rãspuns afirmativ invitaţiei de a participa la Festivalul Prieteniei, gãzduit de teatrul Ţãndãricã din Bucureşti.

Începând cu orele 14:00, teatrul a fost însufleţit de veselia şi buna dispoziţia celor prezenţi, care s-au bucurat de diversele momente artistice (scenete, cântece, dansuri), pregãtite de grupurile parohiale de tineri, precum: Sancta Maria Gratiarum (Bãrãţia), Sf. Cruce, Sf. Fecioarã Maria Reginã (Cioplea), Sf. Iosif, Sf. Tereza, Sf. Elena, Adormirea Maicii Domnului, Maica Îndureratã (Bucureştii Noi), Sf. Petru şi Paul (Bãneasa).

Pãrintele Daniel Bulai, responsabil cu pastoraţia tineretului, a ţinut sã aminteascã tuturor, cã acest festival, are menirea de a ne aduce aminte cã peste cãteva zile, mai exact pe 17 februarie, intrãm în Postul Paştelui. De asemenea, padre, a precizat cã prin intermediul acestui festival se schiţeazã o valoare foarte importantã, şi anume: prietenia, dar, cã pe lângã aceasta mai sunt şi alte valori creştineşti din viaţa noastrã care nu pot lipsi, precum: credinţa, iubirea de aproapele, speranţa, iertarea, cãsãtoria creştinã, ascultarea, cinstea, onoarea, bucuria, dãruirea, sinceritatea.

Toate aceste valori, afirma pãrintele Daniel, se aflã în sufletele noastre şi le cunoaştem cu toţii. Dar ceea ce este frumos şi ceea ce trebuie sã facem, preciza padre, este sã existe coerenţã între ceea ce ştim şi ceea ce descoperim.

Astfel, cã teatrul a devenit un loc al prieteniei, un loc unde toţi s-au simţit ca între prieteni. Sperãm ca aceastã valoare sã devinã una importantã pentru fiecare în parte, sã înveţe sã o preţuiascã şi sã nu uite cã fiecare au în comun un prieten deosebit, acesta fiind Isus, prietenul nostru.

“Mã bucur foarte mult cã am reuşit sã particip şi anul acesta la Festivalul Prieteniei. Pe mine, mã încantã astfel de festivaluri, pentru cã am ocazia sã-mi revãd amicii de la alte parohii şi sã leg noi prietenii. Observ, cã de la an la an, tinerii se implicã mai mult, lucrând la piese din ce în ce mai interesante.

Atmosfera este foarte plãcutã, ceea ce face ca aceste momente sã fie speciale. De aceea, voi veni de fiecare datã la aceste festivaluri, şi sper ca în fiecare an sã pot urca pe scena teatrului Ţãndãricã, pentru a-mi reprezinta parohia” (Cristi Rosnovschi, Sf. Cruce).

Se apropie cu paşi repezi Festivalul prieteniei!

Dacã doriţi sã petrecem o dupã amiazã frumoasã ca între prieteni, vã invitãm sâmbãtã, 13 februarie, la teatrul Ţãndãricã (Piaţa Lahovari, Bucureşti), începând cu orele 14:00, sã luaţi un loc în salã, sã savuraţi clipele petrecute alãturi de amicii voştrii de la alte parohii şi sã rãsplãtiţi cu aplauze furtunoase pe toţi aceia care ne vor încânta cu momentele lor artistice special pregãtite pentru noi.

Vã atenţionãm cã trebuie sã vã înarmaţi cu multã bunãdispoziţie, entuziasm şi bucurie!

Vã aşteptãm! Pe curând!

Anul trecut, in data de 30 Iulie a fost prezentat logo-ul urmatoarei celebrari internationale a ZMT ce se va desfasura intre 16 si 21 August 2011 la Madrid.  Autorul sau este José Gil-Nogués, graphic designer  ce lucreaza in Madrid si Oviedo descrie acest logo:

Background: “sunt tinerii din intreaga lume care se aduna pentru a celebra credinta lor impreuna cu Papa, sub crucea lui Cristos,  si care formeaza coroana Sfintei Fecioare de la Almudena, patroana Madridului. In coroana, straluceste M-ul de la Maria si de la Madrid, orasul gazda. Citeste restul articolului »

Mesajul pentru Cea de-a XLIII-a Zi Mondială a Păcii
(1 ianuarie 2010)

Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia

1. Cu ocazia începutului anului nou, doresc să adresez cele mai profunde urări de pace tuturor comunităţilor creştine, responsabililor naţiunilor, bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă din lumea întreagă. Pentru această a XLIII-a Zi Mondială a Păcii am ales tema: Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia.

Respectarea creaţiei îmbracă o mare relevanţă, şi pentru faptul că “creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu”¹ şi salvgardarea ei devine astăzi esenţială pentru convieţuirea paşnică a omenirii. De fapt, dacă din cauza cruzimii omului asupra omului sunt numeroase ameninţările care atentează la adresa păcii şi a dezvoltării umane autentice şi integrale – războaie, conflicte internaţionale şi regionale, acte teroriste şi încălcări ale drepturilor umane – nu sunt mai puţin îngrijorătoare ameninţările care provin de la neglijenţa – dacă nu chiar de la abuzul – faţă de pământ şi faţă de bunurile naturale pe care Dumnezeu le-a dăruit. Pentru acest motiv este indispensabil ca omenirea să reînnoiască şi să întărească “acea alianţă dintre fiinţa umană şi ambient, care trebuie să fie o oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim şi spre care ne îndreptăm”².

2. În Caritas in veritate am subliniat că dezvoltarea umană integrală este strâns legată de obligaţiile ce derivă din relaţia omului cu ambientul natural, considerat ca un dar al lui Dumnezeu oferit tuturor, a cărui folosire comportă o responsabilitate comună faţă de întreaga omenire, în special faţă de cei săraci şi faţă de generaţiile viitoare. În afară de aceasta, am notat că atunci când natura şi, în primul rând, fiinţa umană sunt considerate pur şi simplu rod al întâmplării sau al determinismului evolutiv, riscă să se atenueze în conştiinţe această conştiinţă a responsabilităţii³. În schimb, a considera creaţia ca dar al lui Dumnezeu oferit omenirii ne ajută să înţelegem vocaţia şi valoarea omului. Împreună cu psalmistul, plini de uimire, putem să proclamăm: “Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb ce este omul că te gândeşti la el sau fiul omului că îl iei în seamă?” (Ps 8,4-5). Contemplarea frumuseţii creaţiei stimulează recunoaşterea iubirii Creatorului, acea iubire care “pune în mişcare soarele şi celelalte stele”⁴.

3. În urmă cu douăzeci de ani, papa Ioan Paul al II-lea, dedicând Mesajul Zilei Mondiale a Păcii temei Pacea cu Dumnezeu creatorul, pacea cu întreaga creaţie, atrăgea atenţia asupra relaţiei pe care noi, creaturi ale lui Dumnezeu, o avem cu universul care ne înconjoară. “Se observă în zilele noastre – scria el – conştiinţa crescândă că pacea mondială este ameninţată… şi de lipsa respectului cuvenit faţă de natură”. Conştiinţa ecologică “nu trebuie să fie mortificată – adăuga el -, ci, dimpotrivă, favorizată, în aşa fel încât să se dezvolte şi să se maturizeze, găsind o exprimare corespunzătoare în programe şi iniţiative concrete”⁵. Deja alţi predecesori ai mei au făcut referinţă la relaţia existentă între om şi ambient. De exemplu, în anul 1971, cu ocazia împlinirii a optzeci de ani de la publicarea enciclicei Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea, Paul al VI-lea a subliniat că “printr-o exploatare neglijentă a naturii, [omul] riscă s-o distrugă şi să fie la rândul lui victima acestei degradări”. Şi a adăugat că în acest caz “nu numai ambientul natural devine o ameninţare permanentă – poluări şi gunoaie, noi boli, puterea destructivă totală -, ci şi contextul uman, pe care omul nu-l mai stăpâneşte, creându-şi astfel pentru ziua de mâine un ambient care va putea deveni pentru el intolerabil: problemă socială cu dimensiuni uriaşe, ce se referă la întreaga familie umană”⁶.

4. Chiar evitând să intre în tema soluţiilor tehnice specifice, Biserica, “expertă în umanitate”, are grijă să atragă cu tărie atenţia asupra relaţiei dintre Creator, fiinţa umană şi creaţie. În anul 1990, Ioan Paul al II-lea vorbea despre “criza ecologică” şi, afirmând că aceasta avea un caracter prevalent etic, indica “necesitatea morală urgentă a unei noi solidarităţi”⁷. Acest apel devine şi mai urgent astăzi, în faţa manifestărilor crescânde ale unei crize pe care ar fi iresponsabil să n-o luăm serios în considerare. Cum să rămânem indiferenţi în faţa problemelor ce derivă din fenomene cum ar fi schimbările climatice, deşertificarea, degradarea şi pierderea de productivitate a unor imense arii agricole, poluarea fluviilor şi a resurselor de apă, pierderea biodiversităţii, creşterea evenimentelor naturale extreme, despădurirea ariilor ecuatoriale şi tropicale? Cum să neglijăm fenomenul crescând al aşa-numiţilor “fugari ambientali”: persoane care, din cauza degradării ambientului în care trăiesc, trebuie să-l părăsească – adesea împreună cu bunurile lor – pentru a înfrunta pericolele şi necunoscutul unei mutări forţate? Cum să nu reacţionăm în faţa conflictelor aflate deja în desfăşurare şi a celor potenţiale legate de accesul la resursele naturale? Toate acestea sunt probleme care au un profund impact asupra exercitării drepturilor umane, ca, de exemplu, dreptul la viaţă, la alimentaţie, la sănătate, la dezvoltare.

5. Totuşi, trebuie să ne gândim că criza ecologică nu poate fi evaluată separat de problemele legate de ea, deoarece este strâns legată de însuşi conceptul de dezvoltare şi de viziunea despre om şi despre relaţiile sale cu semenii săi şi cu creaţia. De aceea, este înţelept să se facă o revizuire profundă şi clarvăzătoare a modelului de dezvoltare, precum şi să se reflecteze la sensul economiei şi al scopurilor sale, pentru a corecta disfuncţiile şi deformările sale. Aceasta o cere starea de sănătate ecologică a planetei; o cere mai ales criza culturală şi morală a omului, ale cărei simptome sunt de mult timp evidente în toate părţile lumii⁸. Omenirea are nevoie de o profundă reînnoire culturală; are nevoie de o redescoperire a acelor valori care constituie fundamentul solid pe care să construiască un viitor mai bun pentru toţi. Situaţiile de criză, pe care le străbate actualmente – fie ele cu caracter economic, alimentar, ambiental sau social – sunt, în fond, şi crize morale legate între ele. Ele obligă la o reproiectare a drumului comun al oamenilor. Îndeosebi, ele obligă la un mod de a trăi impregnat de sobrietate şi de solidaritate, cu noi reguli şi forme de angajare, bazându-se cu încredere şi curaj pe experienţele pozitive făcute şi respingându-le cu hotărâre pe cele negative. Numai aşa criza actuală devine ocazie de discernământ şi de nouă proiectare.

6. Oare nu este adevărat că la originea a ceea ce, în sens cosmic, numim “natură” există “un plan de iubire şi de adevăr”? Lumea “nu este produsul unei necesităţi oarecare, al unui destin orb sau al întâmplării… Lumea îşi trage originea din voinţa liberă a lui Dumnezeu, care a voit să facă părtaşe creaturile de fiinţa sa, de înţelepciunea şi de bunătatea sa”⁹. Cartea Genezei, în paginile sale de la început, ne duce din nou la proiectul înţelept al cosmosului, rod al gândirii lui Dumnezeu, la apogeul căruia se plasează bărbatul şi femeia, creaţi după imaginea şi asemănarea Creatorului pentru “a umple pământul” şi “a-l supune” ca “administratori” ai lui Dumnezeu însuşi (cf. Gen 1,28). Armonia dintre Creator, omenire şi creaţie, pe care o descrie Sfânta Scriptură, a fost stricată de păcatul lui Adam şi Eva, al bărbatului şi al femeii care au dorit să ocupe locul lui Dumnezeu, refuzând să se recunoască drept creaturi ale sale. Consecinţa este că s-a deformat şi misiunea de “a stăpâni” pământul, de “a-l cultiva şi a-l păzi”, şi între ei şi restul creaţiei s-a născut un conflict (cf. Gen 3,17-19). Fiinţa umană s-a lăsat dominată de egoism, pierzând sensul mandatului lui Dumnezeu, şi în relaţia cu creaţia s-a comportat ca exploatator, voind să exercite asupra ei o stăpânire absolută. Însă adevărata semnificaţie a poruncii de la început a lui Dumnezeu, bine evidenţiată în Cartea Genezei, nu consta într-o simplă conferire de autoritate, ci, mai degrabă, într-o chemare la responsabilitate. De altfel, înţelepciunea celor din vechime recunoştea că natura este la dispoziţia noastră nu ca “o grămadă de gunoaie împrăştiate la întâmplare”¹⁰, în timp ce revelaţia biblică ne-a făcut să înţelegem că natura este dar al Creatorului, care i-a schiţat orientările intrinsece, pentru ca omul să poată scoate orientările necesare ca să o “păzească şi să o cultive” (cf. Gen 2,15)¹¹. Toate câte există îi aparţin lui Dumnezeu, care le-a încredinţat oamenilor, dar nu ca să dispună de ele în mod arbitrar. Şi atunci când omul, în loc să-şi desfăşoare rolul său de colaborator al lui Dumnezeu, îi ia locul lui Dumnezeu, ajunge să provoace răzvrătirea naturii, “mai degrabă tiranizată decât condusă de el”¹². Deci omul are datoria de a exercita o conducere responsabilă a creaţiei, păzind-o şi cultivând-o¹³.

7. Din păcate, trebuie să constatăm că o mulţime de persoane, în diferite ţări şi regiuni ale planetei, trăiesc dificultăţi crescânde din cauza neglijenţei sau a refuzului, din partea atâtora, să exercite o conducere responsabilă asupra ambientului. Conciliul Ecumenic Vatican II a amintit că “Dumnezeu a destinat pământul şi tot ceea ce conţine el folosirii tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor”¹⁴. De aceea, moştenirea creaţiei aparţine întregii omeniri. În schimb, ritmul actual al exploatării pune serios în pericol disponibilitatea unor resurse naturale nu numai pentru generaţia prezentă, cât mai ales pentru cele viitoare¹⁵. Aşadar, nu este greu de constatat că degradarea ambientală este adesea rezultatul lipsei de proiecte politice clarvăzătoare sau al urmăririi unor interese economice mioape, care se transformă, din păcate, într-o ameninţare serioasă la adresa creaţiei. Pentru a contrasta acest fenomen, pe baza faptului că “orice decizie economică are o consecinţă cu caracter moral“¹⁶, este necesar şi ca activitatea economică să respecte mai mult ambientul. Atunci când se folosesc resursele naturale, trebuie să existe preocuparea şi de a le salvgarda, prevăzând şi costurile lor – în termeni ambientali şi sociali – care trebuie evaluate ca un glas esenţial al costurilor înseşi ale activităţii economice. Revine comunităţii internaţionale şi guvernelor naţionale să dea semnale juste pentru a contrasta în mod eficace acele modalităţi de folosire a ambientului care se dovedesc dăunătoare lui. Pentru a ocroti ambientul, pentru a tutela resursele şi clima este nevoie, pe de o parte, să se acţioneze respectând norme bine definite din punct de vedere juridic şi economic şi, pe de altă parte, să se ţină cont de solidaritatea datorată celor care locuiesc în regiunile mai sărace ale pământului, precum şi generaţiilor viitoare.

8. De fapt, pare urgentă cucerirea unei leale solidarităţi intergeneraţionale. Costurile care derivă din folosirea resurselor ambientale comune nu pot să fie în grija generaţiilor viitoare: “Moştenitori ai generaţiilor trecute şi beneficiari ai muncii contemporanilor noştri, noi avem obligaţii faţă de toţi şi nu putem să ne dezinteresăm de cei care vor veni după noi ca să mărească cercul familiei umane. Solidaritatea universală, care este un fapt, şi pentru noi o binefacere, este, de asemenea, o obligaţie. E vorba de o responsabilitate pe care generaţiile prezente o au faţă de cele viitoare, o responsabilitate care aparţine şi fiecărui stat şi comunităţii internaţionale”¹⁷. Folosirea resurselor naturale ar trebuie să fie astfel orânduită încât avantajele imediate să nu însemne consecinţe negative pentru fiinţele vii, umane şi nonumane, prezente şi viitoare; tutelarea proprietăţii private să nu împiedice destinaţia universală a bunurilor¹⁸; intervenţia omului să nu compromită rodnicia pământului, pentru binele de astăzi şi pentru binele de mâine. În afară de o solidaritate intergeneraţională leală trebuie reafirmată necesitatea morală urgentă a unei reînnoite solidarităţi intrageneraţionale, în special în raporturile dintre ţările în curs de dezvoltare şi cele puternic industrializate: “Comunitatea internaţională are misiunea – de care nu poate face abstracţie – de a găsi căile instituţionale pentru a disciplina exploatarea resurselor nereciclabile, cu participarea şi a ţărilor sărace, în aşa fel încât să planifice împreună viitorul”¹⁹. Criza ecologică arată urgenţa unei solidarităţi care să se proiecteze în spaţiu şi în timp. De fapt, este important să se recunoască, printre cauzele actualei crize ecologice, responsabilitatea istorică a ţărilor industrializate. Ţările mai puţin dezvoltate şi îndeosebi cele care se afirmă nu sunt totuşi scutite de propria responsabilitate faţă de creaţie, deoarece obligaţia de a adopta treptat măsuri şi politici ambientale eficiente aparţine tuturor. Asta ar putea să se realizeze mai uşor dacă ar exista calcule mai puţin interesate în asistenţă, în transferarea cunoştinţelor şi a tehnologiilor mai curate.

9. Fără îndoială, una dintre principalele probleme care trebuie înfruntate de către comunitatea internaţională este cea a resurselor energetice, găsind strategii împărtăşite şi durabile pentru a satisface necesităţile de energie ale generaţiei prezente şi ale celor viitoare. În acest scop, este necesar ca societăţile avansate din punct de vedere tehnologic să fie dispuse să favorizeze comportamente marcate de sobrietate, diminuând propriile cantităţi de energie şi îmbunătăţind condiţiile folosirii ei. În acelaşi timp, este nevoie să se promoveze căutarea şi aplicarea de energii cu impact ambiental mic şi “redistribuirea planetară a resurselor energetice, în aşa fel încât şi ţările care sunt lipsite de ele să poată avea acces la acestea”²⁰. Criza ecologică oferă, aşadar, o oportunitate istorică pentru a elabora un răspuns colectiv menit să convertească modelul de dezvoltare globală într-o direcţie mai respectuoasă faţă de creaţie şi a unei dezvoltări umane integrale, inspirată din valorile proprii ale carităţii în adevăr. De aceea, doresc să se adopte un model de dezvoltare bazat pe centralitatea fiinţei umane, pe promovarea şi împărtăşirea binelui comun, pe responsabilitate, pe conştiinţa necesarei schimbări a stilurilor de viaţă şi pe prudenţă, virtute care indică faptele care trebuie îndeplinite astăzi, în previziunea a ceea ce se poate întâmpla mâine²¹.

10. Pentru a conduce omenirea spre o gestionare durabilă în complexitatea sa a ambientului şi a resurselor planetei, omul este chemat să-şi folosească inteligenţa în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnologice şi în aplicarea descoperirilor care derivă din aceasta. “Noua solidaritate”, pe care Ioan Paul al II-lea a propus-o în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 1990²², şi “solidaritatea globală”, pe care eu însumi am amintit-o în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 2009²³, sunt atitudini esenţiale pentru a orienta angajamentul în tutelarea creaţiei, printr-un sistem de gestionare a resurselor pământului coordonat mai bine la nivel internaţional, mai ales în momentul în care iese în evidenţă, într-o manieră tot mai clară, relaţia strânsă ce există între lupta împotriva degradării ambientale şi promovarea dezvoltării umane integrale. E vorba de o dinamică de care nu se poate face abstracţie, deoarece “dezvoltarea integrală a omului nu poate să aibă loc fără dezvoltarea solidară a umanităţii”²⁴. Sunt multe astăzi oportunităţile ştiinţifice şi parcursurile inovatoare potenţiale, graţie cărora se pot furniza soluţii satisfăcătoare şi armonioase la relaţia dintre om şi ambient. De exemplu, trebuie încurajate cercetările menite să găsească modalităţile cele mai eficiente pentru a exploata marea potenţialitate a energiei solare. Tot atâta atenţie trebuie dată apoi problemei – de acum planetare – a apei şi sistemului hidro-geologic global, al cărui ciclu are o importanţă primară pentru viaţa pe pământ şi a cărui stabilitate riscă să fie puternic ameninţată de schimbările climatice. De asemenea, trebuie explorate strategii corespunzătoare de dezvoltare rurală centrate pe micii cultivatori şi pe familiile lor, aşa cum trebuie stabilite politici potrivite pentru gestionarea pădurilor, pentru reciclarea gunoaielor, pentru valorizarea sinergiilor existente între contrastul faţă de schimbările climatice şi lupta împotriva sărăciei. Sunt necesare politici naţionale ambiţioase, completate de o necesară angajare internaţională, care vor aduce binefaceri importante mai ales pe termen mediu şi lung. Prin urmare, este necesar să se iasă din logica simplului consum pentru a promova forme de producţie agricolă şi industrială care să respecte ordinea creaţiei şi să satisfacă necesităţile primare ale tuturor. Problema ecologică nu trebuie tratată numai din pricina perspectivelor sumbre pe care degradarea ambientală le profilează la orizont; ceea ce o motivează ar trebui să fie mai ales căutarea unei solidarităţi autentice, la dimensiune mondială, inspirată din valorile carităţii, dreptăţii şi binelui comun. De altfel, aşa cum am avut deja ocazia să amintesc, “tehnica nu este niciodată numai tehnică. Ea îl manifestă pe om şi aspiraţiile sale la dezvoltare, exprimă năzuinţa sufletului uman spre depăşirea treptată a anumitor condiţionări materiale. De aceea, tehnica este inclusă în mandatul de “a cultiva şi a păzi pământul” (cf. Gen 2,15), pe care Domnul l-a încredinţat omului şi trebuie orientată să întărească acea alianţă între fiinţa umană şi ambient care trebuie să fie o oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu”²⁵.

11. Apare tot mai clar că tema degradării ambientale cheamă în cauză comportamentele fiecăruia dintre noi, stilurile de viaţă şi modelele de consum şi de producţie dominante actualmente, adesea inacceptabile din punct de vedere social, ambiental şi chiar economic. Devine de acum indispensabilă o efectivă schimbare de mentalitate care să-i inducă pe toţi să adopte noi stiluri de viaţă “în care căutarea adevărului, frumosului şi binelui şi comuniunea cu ceilalţi oameni pentru o creştere comună să fie elementele care determină alegerile consumurilor, economiilor şi investiţiilor”²⁶. Trebuie să se facă tot mai mult educaţie pentru a construi pacea pornind de la alegerile cu rază largă la nivel personal, comunitar şi politic. Cu toţii suntem responsabili de ocrotirea şi de îngrijirea creaţiei. Această responsabilitate nu are graniţe. Conform principiului de subsidiaritate, este important ca fiecare să se angajeze la nivelul care-i corespunde, acţionând pentru a depăşi prevalenţa intereselor particulare. Un rol de sensibilizare şi de formare revine îndeosebi diferiţilor subiecţi din societatea civilă şi organizaţiilor neguvernamentale, care se străduiesc cu determinare şi generozitate pentru răspândirea unei responsabilităţi ecologice, care ar trebui să fie tot mai ancorată în respectarea “ecologiei umane”. În afară de aceasta, trebuie amintită responsabilitatea mass-media în acest domeniu, propunând modele pozitive din care să se inspire. Adică, tratarea ambientului cere o viziune largă şi globală despre lume; un efort comun şi responsabil pentru a trece de la o logică centrată pe interesul naţionalist egoist la o viziune care să cuprindă mereu necesitatea tuturor popoarelor. Nu putem rămâne indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, deoarece deteriorarea oricărei părţi a planetei ar avea efect asupra tuturor. Relaţiile dintre persoane, grupuri sociale şi state, ca şi cele dintre om şi ambient, sunt chemate să asume stilul respectului şi al “carităţii în adevăr”. În acest context amplu este de dorit foarte mult ca să aibă eficienţă şi corespundere eforturile comunităţii internaţionale menite să obţină o dezarmare progresivă şi o lume lipsită de arme nucleare, a căror simplă prezenţă ameninţă viaţa planetei şi procesul de dezvoltare integrală a umanităţii prezente şi a celei viitoare.

12. Biserica are o responsabilitate faţă de creaţie şi simte că trebuie s-o exercite, chiar şi în cadrul public, pentru a apăra pământul, apa şi aerul, daruri ale lui Dumnezeu creatorul pentru toţi şi, înainte de toate, pentru a-l ocroti pe om împotriva pericolului de a se distruge pe el însuşi. De fapt, degradarea naturii este strâns legată de cultura care modelează convieţuirea umană, motiv pentru care “atunci când “ecologia umană” este respectată în cadrul societăţii, şi ecologia ambientală beneficiază de aceasta“²⁷. Nu se poate cere tinerilor să respecte ambientul, dacă nu sunt ajutaţi în familie şi în societate să se respecte pe ei înşişi: cartea naturii este unică, atât pe versantul ambientului cât şi pe cel al eticii personale, familiale şi sociale²⁸. Obligaţiile faţă de ambient derivă din acelea faţă de persoana considerată în ea însăşi şi în relaţie cu alţii. De aceea, cu plăcere încurajez educaţia pentru o responsabilitate ecologică, pentru ca aceasta, aşa cum am indicat în Caritas in veritate, să salvgardeze o autentică “ecologie umană”, deci să afirme cu reînnoită convingere inviolabilitatea vieţii umane în orice fază a ei şi în orice condiţie a ei, demnitatea persoanei şi misiunea de neînlocuit a familiei, în care se educă la iubirea faţă de aproapele şi la respectarea naturii²⁹. Trebuie salvgardat patrimoniul uman al societăţii. Acest patrimoniu de valori îşi are originea şi este înscris în legea morală naturală, care este fundamentul respectării persoanei umane şi a creaţiei.

13. În sfârşit, nu trebuie uitat faptul, deosebit de indicator, că mulţi găsesc linişte şi pace, se simt reînnoiţi şi revigoraţi atunci când sunt în relaţie strânsă cu frumuseţea şi armonia naturii. De aceea există un fel de reciprocitate: îngrijindu-ne de creaţie, noi constatăm că Dumnezeu, prin creaţie, se îngrijeşte de noi. Pe de altă parte, o concepţie corectă despre relaţia omului cu ambientul nu duce la absolutizarea naturii şi nici la a o considera mai importantă chiar decât persoana însăşi. Dacă magisteriul Bisericii exprimă perplexităţi în faţa unei concepţii despre ambient inspirată din egocentrism şi din biocentrism, o face pentru că această concepţie elimină diferenţa ontologică şi axiologică dintre persoana umană şi celelalte fiinţe vii. În felul acesta, de fapt, se elimină identitatea şi rolul superior al omului, favorizând o viziune egalitaristă a “demnităţii” tuturor fiinţelor vii. Astfel, se dă curs unui nou panteism, cu accente neopăgâne, care fac să derive numai din natură, înţeleasă în sens pur naturalist, mântuirea pentru om. În schimb, Biserica invită să se pună problema în mod echilibrat, respectând “gramatica” pe care Creatorul a înscris-o în lucrarea sa, încredinţând omului rolul de păzitor şi administrator responsabil al creaţiei, rol de care, desigur, nu trebuie să abuzeze, dar de la care nici nu poate să abdice. De fapt, şi poziţia contrară de absolutizare a tehnicii şi a puterii umane ajunge să fie un atentat grav nu numai la adresa naturii, ci chiar şi la adresa demnităţii umane³⁰.

14. Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia. Căutarea păcii din partea tuturor oamenilor de bunăvoinţă va fi, desigur, facilitată de recunoaşterea comună a legăturii indisolubile care există între Dumnezeu, fiinţele umane şi întreaga creaţie. Luminaţi de revelaţia divină şi urmând tradiţia Bisericii, creştinii contribuie în modul lor. Ei consideră cosmosul şi minunăţiile sale în lumina lucrării creatoare a Tatălui şi răscumpărătoare a lui Cristos, care, prin moartea şi învierea sa, a reconciliat cu Dumnezeu “atât pe cele care sunt pe pământ, cât şi pe cele care sunt în ceruri” (Col 1,20). Cristos, răstignit şi înviat, a dăruit omenirii Duhul său sfinţitor, care conduce drumul istoriei, în aşteptarea zilei în care, cu întoarcerea glorioasă a Domnului, vor fi inaugurate “ceruri noi şi un pământ nou” (2Pt 3,13) în care vor locui pentru totdeauna dreptatea şi pacea. A ocroti ambientul natural pentru a construi o lume de pace este, de aceea, datoria oricărei persoane. Iată o provocare urgentă care trebuie înfruntată cu angajare reînnoită şi corală; iată o oportunitate providenţială pentru a încredinţa noilor generaţii perspectiva unui viitor mai bun pentru toţi. Să fie conştienţi de asta responsabilii naţiunilor şi cei care, la orice nivel, îndrăgesc destinele omenirii: salvgardarea creaţiei şi realizarea păcii sunt realităţi intim legate între ele! Pentru aceasta, îi invit pe toţi credincioşii să înalţe rugăciunea lor ferventă la Dumnezeu, Creator atotputernic şi Tată milostiv, pentru ca în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei să răsune, să fie primit şi trăit apelul urgent: Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia.

Vatican, 8 decembrie 2009

Papa Benedict al XVI-lea

Note
¹ Catehismul Bisericii Catolice, 198.
² Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2008, 7.
³ Cf. nr. 48.
⁴ Dante Alighieri, Divina Comedie, Paradisul, XXXIII, 145.
⁵ Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 1.
⁶ Octogesima adveniens, 21.
⁷ Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, 10.
⁸ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 32.
⁹ Catehismul Bisericii Catolice, 295.
¹⁰ Heraclit Din Efes (535 a.C. ca – 475 a.C. ca), Fragment 22B124, în H. Diels-W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Weidmann, Berlin 1952⁶.
¹¹ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 48.
¹² Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 37.
¹³ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 50.
¹⁴ Gaudium et spes, 69.
¹⁵ Cf. Ioan Paul al II-lea, Sollicitudo rei socialis, 34.
¹⁶ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 37.
¹⁷ Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii, 467; cf. Paul al VI-lea, Populorum progressio, 17.
¹⁸ Cf. Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 30-31.43.
¹⁹ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 49.
²⁰ Ibidem.
²¹ Cf. Toma de Aquino, S. Th., II-II, q. 49,5.
²² Cf. nr. 9.
²³ Cf. nr. 8.
²⁴ Paul al VI-lea, Populorum progressio, 43.
²⁵ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 69.
²⁶ Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 36.
²⁷ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 51.
²⁸ Cf. ibid., 15.51.
²⁹ Cf. ibid., 28.51.61: Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 38-39.
³⁰ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 70.

Un pluguşor pentru anul care vine,

Ca tinerilor să le fie mult mai bine!

Pluguşor

Aho, aho, tineri şi fraţi,

Staţi puţin şi nu plecaţi,

Lângă mine v-adunaţi

Şi cuvântul mi-ascultaţi:

E cuvânt rostit mai rar

Chiar de nu-i de la altar.

Vreau ca toţi să îl asculte

Ca să-nveţe cât mai multe.

Căci în anu’ ce a trecut

Un mare volum a apărut.

Gândiţi-vă toţi la o carte

Scrisă-n acest an cu fapte

Cu gândul şi cu cuvântul,

Cu neglijenţa care e ca vântul!

În loc de titlu cum s-ar cere,

Sau o bogată introducere

Pun „o cruce” care s-ajute

Pe tot omul ca să lupte.

Şi n-aş scrie nici prea multe…

Cu un lux de amănunte…

Doar vreau simplu s-amintesc

Că-n tot locul creştinesc

Crucea pe care Isus a murit

Arătându-ne că mult ne-a iubit,

Nu trebuie nici-cum uitată

Ci merită, să fie îmbrăţişată.

Şi cum „unii” o neglijează,

Tu, tânăr, creştin de bază,

Fii exemplu prin cinstire

Pentru-ntreaga omenire.

Lumea, cu „umbra” ce este-n ea,

Îţi ascunde, subtil, crucea!

Dar tu, în anul care vine

Ia aminte: ţine-te de cruce bine,

Ca să ai mereu putere,

Să dai sens, chiar, la durere.

Acum, aş merege mai departe

Să caut în imaginara-mi carte

Primul capitol ce face lumină

În sufletul fără o viaţă senină.

Şi-am găsit cuvinte-ngroşate

Scrise de unii…, pe furiş lăsate:

„Cu mască şi fără mască” – de vrei

Ai tot subiectul, bogat, despre ei.

Citind în tăcere doar câteva rânduri

Rămân uimit, pierdut în gânduri…

Şi cu privirea aruncată în zare,

Imediat, mi-am pus o-ntrebare:

Unde-i frumuseţea din viaţă

Cu-atâţia artişti cu masca pe faţă?

Atunci un răspuns singuratic,

Ca şi un sfat simplu şi practic

S-a ivit şi vreau să spun tuturora

Că acum, la sfârţit de an este ora:

Curaj, aruncă masca odată,

Bucură-te, de viaţă binecuvântată!

Şi-am răsfoit în taină, în carte,

Un nou capitol: „timp şi libertate”.

Apoi, pentru a-nţelege mai bine

Am luat acest material cu mine,

La o-ntâlnire de duminică seara

Ca tinerii să-mi ridice povara.

Am discutat despre timpul lor…

Şi-am găsit secretul cuvintelor:

Timpul este preţios şi sfânt

Dar sunt mulţi ce-l pierd în vânt.

Nu-l preţuiesc ca pe un frate!

Zboară lent şi „pierd trenul” în toate.

Alţii preferă, într-una să se distreze

Şi-aşa, mâine n-au ce să lucreze.

Unii chiar, mai şmecheri, spun:

Las-o baltă…, eşti mai bun!

Noi suntem liberi, în putere

Să ne trăim viaţa – ce plăcere!

Fără cuvinte, aproape-nmărmurit

Am schiţat un gest: „nu-i de tocmit!”

Timpul şi libertatea – daruri cereşti

Prin credinţă poţi să le împărtăşeşti.

Eu, preot, smerit al lui Isus

Îţi spun: dacă vrei s-ajungi „mai sus”

La anu’ ai grijă de libertate

Trăieşte timpul, cu responsabilitate.

Când nu ştii unde să mai mergi:

Caută o biserică ca să te reculegi!

Participă duminica la Liturghie

Fă-ţi din asta: lege pe vecie!

Şi-atunci când nu ştii ce să mai faci:

Roagă-te, cu Cristos ca să te-npaci!

Sacramentele să le frecventezi

Comori în suflet ai să păstrezi!

În altă zi de dimineaţă,

Când totul e trezit la viaţă

Deschid splendoarea de carte

La un capitol, să spun, mai aparte.

Purta ca titlu, scris în auriu

„Sufletul curat este frumos şi viu!”

Fraze după fraze uşor citesc,

Sufletul simt că mi-l îmbogăţesc.

Admir cum prin viaţa ce trece

Sunt şi mulţi cu sufletul ce-ntrece

Virtuoşii, sfinţi din calendare

Ridicaţi la cinste pe sfintele altare.

Cum adevărul şi dreptatea

Au ca rezultat: bucuria, pacea.

Cum dragostea şi armonia

Clădesc cu cinste familia.

Cum blândeţea şi smerenia

Alimentează tainic „vocaţia”.

Ce să mai spun de viaţa ordonată

A atâtor tineri ce este, parcă, uitată.

Aş vrea ca-n anul în care păşim

Şi voi… şi alţii să spună: „voim!,

Conştiinţa omenirii să fie marcată

De Cristos, Omul nou şi fără pată”.

În concluzie aş face o urare

Pentru anul care-apare:

Credinţa să nu lipsească,

Viaţa din ea să se hrănească!

S-aveţi mereu un suflet bun

Alimentat, acum, de Crăciun.

Să lăsaţi ca moştenire

O credinţă tare, plină de iubire.

Speranţa nicicând să nu se stingă,

Iar “răul” de voi să nu se-atingă.

Virtutea să vă stea mereu în faţă,

Cristos să vă dea zilnic povaţă.

Să fiţi sinceri şi dispuşi,

Să lucraţi „fără mănuşi”,

S-aveţi fruntea zilnic senină,

Şi ochii plini de lumină.

Inima transparentă, bună

Să vă fie-n veci cunună.

Iar Domnul cu a sa binecuvântare

Să vă-ntărească-n lupta mare.

Şi acum că aţi răbdat,

Să citiţi ce-am adunat,

În cartea scrisă de voi…

Chiar de-i lipsită de foi.

Daţi ecou avântului,

Să zboare prin unda vântului,

Toate gândurile apăsătoare

Ce-au ieşit, acum, la soare.

Şi s-aud din zări senine

Gânduri bune, numai bine! 

De aceea „mult stimaţi”        

Ia strigaţi şi nu mai staţi

Să se-audă-n depărtare

Frumoasa noastră urare:

La mulţi ani cu sănătate

Numai har şi spor în toate!

Pr. Daniel BULAI

Cu ocazia Sărbătorii Naşterii Mântuitorului nostru Isus Cristos, în parohia “Maica Îndurerată” din Bucureşti, a avut loc sâmbătă, 19 decembrie 2009, CONCERTUL DE COLINDE “CHRISTUS NATUS EST”. Tinerii colindători din opt parohii ale Arhidiecezei noastre au încercat şi au reuşit foarte bine, prin cântul lor armonios şi cald, să aducă în sufletele tuturor celor prezenţi atmosfera si spiritul acestei minunate Sărbători: sărbătoarea bucuriei şi a păcii, sărbătoarea iubirii şi a prezenţei lui Dumnezeu printre noi, sărbătoarea lui Isus care încă o dată se naşte în Betleem precum şi în orice suflet care îl primeşte, pentru a ne aminti că dacă omul astazi nu prea mai are timp şi interes pentru Dumnezeu, Dumnezeu are timp pentru om!

Această atmosferă de sărbătoare, a mai fost îmbogăţită şi de prezenţa unei iesle vii care a prins viaţa prin disponsibilitatea şi  prezenţa tinerilor, care au încercat să readucă în prezent tabloul naşterii Mântuitorului.

Aşadar s-a născut Pruncul Sfânt, pace vouă pe pământ,nu uitaţi să fiţi mai buni şi să credeţi în minuni!!!