“Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ (Lc 18, 18; Mc 10, 17)
„Învățătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viața veșnică?“ (Mt 19, 16)
Material prelucrat de Pr. Emanuel DUMITRU
Prima cateheză
propusă pentru tinerii din Arhidieceza Romano-Catolică de București pentru Anul Pasatoral 2009-2010
(cateheză inspirată de „Itinerariul credinței în viața și opera lui Julien Green“, autor ÎPS Ioan ROBU)
Ce însemnă pentru tânărul bogat apelativul cu care i se adresează lui Isus numindu-L Învățător bun? De ce Învățător și nu Mesia sau Nazarineanul cum i-au spus Petru sau Pilat?
Isus este un foarte bun cunoscător al Scripturilor, în nenumărate rânduri cuvintele sale conțin citate din Vechiul Testament și avem semnalat acest lucru chiar înainte de a-și începe activitatea publică. La vârsta de 12 ani este găsit în Templul din Ierusalim după trei zile stând în mijlocul învățătorilor pe care îi asculta și îi întreba. Despre ce? despre Cuvântul lui Dumnezeu. Către același izvor de înțelepciune îl trimite Isus pe tânărul bogat. Atunci când este întrebat răspunde tot cu o întrebare: „De ce-mi spui bun?“, și continuă: „Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu“;
Tânărul bogat vrea să se apropie de Dumnezeu și intuiește că Isus ar fi persoana potrivită pentru a-l călăuzi, motiv pentru care îl numește Învățător bun. Practic el spune, asemeni unui licean preocupat de apropierea bacalaureatului: domnule profesor ce trebuie să fac pentru a avea rezultatele cele mai bune? Iar răspunsul care îi vine este: „Cunoști poruncile (sau Scripturile, pentru că acolo se găsec poruncile și învățăturile)?“.
Isus își cunoaște interlocutorul, noi însă?… Să fi fost un tânăr bine îmbrăcat, care vroia să-i fie observată garderoba, sau care voia să atragă atenția asupra lui și de aceea îl abordează pe Învățător (în contextul vremii cei care se numeau învățători erau însoțiți de discipoli) supralicitând și numindu-L bun. Vedem că Isus nu se lasă impresionat de aspectul său exterior, el privește dincolo de aparență, vrea altceva. Din acest motiv este indignat și îl întrebă: „De ce-mi spui bun?“. Probabil că dacă îi spunea Învățătorule fericit ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?, Isus i-ar fi răspuns direct: vrei să moștenești fericirea, viața veșnică?, vinde tot ce ai, apoi vino și urmează-mă. În context cuvântul bun este nefericit ales de tânăr pentru că: Ce spune în continuare textul Evangheliei? Tânărul avea multe bogății.
Ce sunt bogățiile?, bunuri. Iar bunurile materiale sunt realități epidermice pentru viața creștinului, au valoare veșnică doar în măsura în care sunt jertfite pentru a fi bunul aproapelui lipsit de cele necesare vieții de zi cu zi. Bunurile materiale sunt efemere, trecătoare dacă sunt egoistic doar în slujba celor cinci simțuri (tactil, văzul mirosul, gustul și auzul). Tânărul deci nu l-a considerat bun pe Învățător în acest sens, cu siguranță avea acasă și carne, și balsamuri frumos mirositoare, etc.
Dar mai există și bunuri mentale care și ele sunt tot trecătoare și mă refer la memorie și imaginație. Din această perspectivă tânărul este interesant și îl consideră pe Învățător bun pentru că îi stimulează imaginația și îi împrospătează memoria, dar la ce bun (ca să îl citez pe el) toate acestea dacă nu avea credință? Pe aceasta nu a găsit-o Isus la tânărul bogat. Avea bunuri materiale, memorie (în baza ei a putut să afirme că a păzit toate poruncile), și imaginație (i-a adresat Învățătorului o întrebare extraordinară: Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică? Revine deci întrebarea: ce sunt toate acestea fără credință? Răspunsul vine firesc: întristare, „a plecat întristat pentru că avea multe bogății“.
Pentru scriitorul Julien Green Scriptura a fost principala cale de apropiere de Dumnezeu, iar învățător i-a fost mama sa. „Într-adevăr, încă de la început, a luat contact cu Biblia, ascultând cum îi citea mama sa sau învățând cu ea anumite pasaje; Biblia este mai ales aceea care l-a inițiat în rugăciune și în iubirea lui Dumnezeu, și va rămâne mereu fidel marii sale afecțiuni față de CARTEA în care răsună glasul Celui Veșnic. De-a lungul întregii vieți, precum a făcut în copilărie, Green abordează Biblia cu credință vibrantă și vede în Sfânta Carte Cuvântul lui Dumnezeu, primul izvor de Adevăr“.
Tânărul din Evanghelie nu a crezut în ceea ce i-a recomandat Învățătorul (încrederea în autoritatea sau notorietatea celui de la care ceri sfatul este esențială pentru a crește bine în cunoaștere) și nu a vândut ceea ce avea pentru a-l urma, motiv pentru care va gusta imediat întristarea: „a plecat întristat pentru că avea multe bogății“. Julien Green, ca cititor al Scripturii se străduiește să ajungă la mesajul lui Dumnezeu în puritatea și integritatea lui. Citește în modul cel mai simplu, nu intervine nici o încercare de explicație. Scriptura e adevărată fără să fie necesar să aplici, pentru a înțelege, vreun anume cod sau sistem de interpretare. Evanghelia vie, comentariul autentic este acela care se prelungește în inima credinciosului și nu rămâne inert în memoria sau imaginația sa.
E adevărat că Green spune: „Biblia cuprinde pentru fiecare din noi un mesaj cifrat“, dar o face pentru a adăuga îndată: „Cifrul ni-l dă credința“. Avem aici o complementarietate univocă: credința se fundamentează pe autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu care nu minte niciodată, iar Cuvântul lui Dumnezeu este descifrat în inima creștinului de lumina oferită de credință. De aceea, continuă el, „adevăratul subiect al Bibliei, de la un capăt la celălalt al celor două Testamente, este iubirea. Iubirea i-a animat pe profeți și l-a răstignit pe Isus. În mânia lui Dumnezeu se află mereu iubirea,iubirea geloasă, iubirea care vrea cu orice preț să ridice poporul iubit la înălțimea Aceluia care îl iubește“.
Știați despre Cronos și Cairos?
Pentru ca o învățătură să ai aibă autoritate, să fie credibilă și convingătoare, să îl metamorfozeze pe cel ce își însușește un mesaj din învățăcel în învățător este nevoie de elementul numit timp. Acum după ce am făcut diversificarea între bunuri materiale, bunuri mentale și bunuri ale credinței (Cuvântul lui Dumnezeu) să observăm că și timpul e divers. Avem timpul cronos măsurat de cronometru sau de cronologie și avem timpul cairos măsurat în Cartea Vieții prin efortul acordat convertirii.
În mitologia greacă Cronos este un titan care știa că va fi detronat de unul din fii săi. Pentru a nu se întâmpla aceasta și-a devorat toți fii deși soția sa nu era de acord. Ajutată, ea a reușit să îl păcălească pe Cronos și l-a salvat pe fiul ei Zeus printr-un vicleșug. I-a dat soțului o piatră învelită în hainele lui Zeus, iar Cronos a mâncat-o imediat crezând că este pruncul. Întors din insula Creta, ca adult, Zeus l-a obligat pe Cronos să îi regurgiteze frații, iar după zece ani de luptă cu Cronos și dinastia titanilor săi l-a exilat. Cronos este șarpele care își mușcă coada și reprezintă ciclicitatea. Viața din perspectivă cronologică este mereu aceeași. O succesiune de clipe care se pierd sau se scurg la infinit.
Cairos în mitologia greacă este o zeitate care simbolizează ocazia, dar în sensul de momentul potrivit sau oportun, punct în care schimbarea este posibilă. Acest cuvânt este preluat din greaca veche de teologie și este tradus cu timpul lui Dumnezeu sau timpul harului. Viața din perspectiva cairologică este liniară este un timp în care poți să observi momentele de oportunitate, de plinătate pe care Dumnezeu le pune la dispoziție precum oazele presărate călătorului ce se află în deșert.
Finalul acestor gânduri este o invitație pe ritmuri de Hip Hop la a lectura Scriptura cu încredere: „Mesajul e clar și nu se îndreaptă către Marte / De dragul diversității citește o CARTE!“ („Instigare la cultură“ – Paraziții).
Tânărul bogat din Evanghelie căuta ceva pentru a contrabalansa orizonturile bunăstării materiale și mentale de care era sătul și conștientiza că nu îl împlinesc. Isus i-a propus diversitatea, schimbarea, i-a spus să vândă tot ce are și să îl urmeze, dar i-a lipsit credința, încrederea și entuziasmul. Tinere dacă vrei diversitate…….alege credința, buna învățătură a Învățătorului bun.