„Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ (Mc 10, 17)

Material pus la dispoziție de Pr. Emanuel DUMITRU

NOIEMBRIE

Cateheza 4

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– A da totul, adică pacea sufletetească (moştenirea fără de preţ a lucrării harului Duhului)

Cum a reuşit  Saul din Tars să aibă pace sufletească după ce a participat la uciderea ucenicilor Domnului din rândul cărora avea să facă parte ulterior? A găsit pacea sufletească tânărul bogat după întâlnirea cu Isus?

Anul trecut a fost un an închinat sfântului Paul, iar experienţa sa bogată în ceea ce priveşte învăţătura pe care a mărturisit-o, ca urmare a întâlnirii cu Isus ne ajută foarte mult în încercarea noastră de a înţelege că pacea sufletească dorită de Învăţătorul în viaţa tuturor oamenilor încredinţaţi Lui (vezi In 17, 2) nu este doar o himeră, ci este o autentică responsabilitate.

Sfântul Paul ştim că ar fi avut destule motive de nelinişte, având în vedere faptul că,  urmare a fidelităţii faţă de lege, a chinuit şi a contribuit la moartea a foarte mulţi creştini până la întâlnirea luminoasă cu Isus, întâlnire ce a avut loc pe drumul spre Damasc. Spre această localitate mergea pentru că îşi făcuse o misiune din a prinde şi a aduce la Ierusalim pentru a fi lichidaţi discipolii Domnului (de citit relatarea din Faptele apostolilor, capitolul 9, versetele de la 1 la 31). Observăm că după ce Paul se converteşte, predică la Damasc şi se întâlneşte cu apostolii la Ierusalim, Biserica prigoanelor provocate de Paul se va bucura de pace şi creştere în mângâierea Duhului Sfânt (Fap 9, 31). Prin Cristos va spune el ulterior nu mai suntem supuşi legii păcatului, care ucide spiritul, ci legii harului care aduce viaţă în spirit.

Deşi până să îl întâlnescă pe Domnul, Paul a fost un om neliniştit, nu putea să stea locului şi prin toată Iudeea, Galilea şi Samaria îi căuta pe discipolii lui Isus pentru a-i lichida vedem în Faptele apostolilor 20, 26-27 un lucru care ne uimeşte. El nu are remuşcări legat de  acea perioadă pentru că iată ce spune într-un dicurs ţinut în faţa preoţilor de la Efes: „De aceea, dau mărturie astăzi în faţa voastră: eu sunt curat de sângele tuturor, căci nu m-am dat înapoi  să vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu“. Este paradoxal ceea ce spune apostolul Paul. Se simte curat de sângele celor care au fost ucişi datorită lui. Se poate ca un „criminal“ să fie iertat vreodată?

Omul lumesc nu îşi va putea ierta niciodată greşeala împotriva legii dacă nu va vedea în lumina harului, asemeni lui Paul, tot planul lui Dumnezeu. Dacă el nu se mai vede în planul lui Dumnezeu unde orice păcat este răscumpărat de Isus, se va simţi pierdut, ca şi Iuda după trădarea Învăţătorului. Să ne gândim la Papa Ioan Paul al II-lea care l-a iertat pe atentatorul său vizitându-l după luni de spitalizare la închisoare. După acea întâlnire turcul Ali a început să se accepte şi treptat a ajuns la pacea sufletească, s-a convertit la gânduri de pace. Cu alte cuvinte chiar şi un criminal după o „întâlnire admirabilă“ îşi poate schimba gândirea dcă nu uită că singur Dumnezeu poate să scrie drept pe rânduri strâmbe.

Pacea sufletească vine de la Duhul Sfânt, El îţi harul lumina care l-a învăluit şi pe Paul, de a înţelege tot planul lui Dumnezeu. În mod obişnuit, sub imperiul clipei noi vedem doar o parte din plan şi atunci intervine neliniştea, se instalează conflictul. De fapt tot cel care nu îşi pune încrederea în Domnul şi nu se lasă luminat de harul Duhului Său nu va avea pace sufletească, răutăţile pe care le-a săvârşit în viaţă îl vor urmări mereu şi îi vor reveni în memorie, îl vor chinui mai ales atunci când este slăbit interior, pentru că Duhul cel rău este şiret şi întinde curse celor slabi mai ales.

Pentru a putea răspunde la a doua întrebare este esenţial, să îl înţelegem pe Isus din parabola cu tânărul adică să conştientizăm că Învăţătorul se vede în planul lui Dumnezeu, în totalitatea lui şi îl introduce şi pe tânăr în această optică. Dumnezeu nu umblă cu părţi, cu jumătăţi de măsură. Nici nu ar avea cum pentru că El este tot, este întreg, adică îşi este suficient sieşi şi nu are nevoie de nimic de la nimeni. Omul nu este la fel ca Dumnezeu, el nu este un tot decât în măsura în care înţelege că de la El primeşte viaţa, din El o trăieşte pe pământ, în sensul că sub ochii săi părinteşti (oricât ar încerca să se ascundă precum Adam şi Eva după păcat), Dumnezeu vede tot şi îndreapta totul către El pe căi pe care de cele mai multe ori omul nu le înţelege. Chiar şi atunci când trupul sau mintea omului se opun lui Dumnezeu, încercând să aibă controlul total asupra planului vieţii surpriza de a realiza în final că au fost conduse tot spre ce a dorit El este extraordină direct proporţional cu urzeala rătăcirilor. Acesta este un mister pe care doar umanitatea lui Cristos ni-l poate revela sau descoperi.

Tânărul bogat din Evanghelie este condus de Isus spre a înţelege viaţa în totalitatea ei. Învăţătorul este bun în măsura în care conduce către adevăratul cunoscător a toate, Dumnezeu. Isus vede că tânărul este neliniştit din cuvintele ce sa fac, îi spune că unul singur este supremul bun, Dumnzeu care dă viaţă şi tot felul de alte bunuri; materiale, raţionale, spirituale. Ce îi cere Cristos tânărului pentru a avea pacea sufletească sau moştenirea veşnică? Să renunţe la bogăţii (bogăţiile materiale – aurul şi argintul –  în Scriptură sunt în totală contradicţie cu adevărata bogăţie – înţelepciunea –  preferabilă aurului cel mai de preţ) pentru ca în final să reprimească bogăţiile care venite din „mâna lui Dumnezeu“ – prin săraci – sunt o moştenire veşnică, nepieritoare.

Foarte important este cuvântul tot şi în parabola tânărului bogat. Isus îi spune tânărului să vândă toate bogăţiile. Vedem că nu îi spune să arunce sau să îngroape bogăţiile ci îl pune să lucreze, să facă administrarea bunurilor pe care le are. Este exact ca în parabola talanţilor unde pentru a-l mulţumi pe stăpân, pe Dumnezeu este obligatoriu să aduci roade din ceea ce ţi-a încredinţat, să înmulţeşti bunul primit. Calea cea mai simplă şi mai sigură pentru a administra bogăţiile este să le împarţi la cât mai mulţi nevoiaşi. Ei sunt singurii care nu risipesc fiindcă de regulă neavând cele necesare pentru o viaţă modestă au mereu chibzuinţa de a gândi de zece ori până să facă o investiţie.

Ceea ce îi cere Isus tânărului nu este o absurditate aşa cum s-ar putea întelege, ci este un lucru rezonabil, de bun simţ. El îi spune tânărului că din perspectiva vieţii veşnice pe care o vrea este bine să îşi încredinţeze bunurile spre administrare celor mai buni manageri, săracilor. Important nu este să ai multe bogăţii ci să ştii cum să le faci utile, să le dai sens adică să le înmulţeşti. De aceea accentul nu trebuie pus pe a renunţa la tot ce ai, ci pe cum să înmulţeşti, să perpetuezi bogaţia, să o ai şi în cer.

Firea egoistă face să nu vezi totul, comoara din cer, şi să vezi doar parţial, faptul că te desparţi de ceva. Ori Dumnezeu ne învaţă prin Fiul său că nimic nu se pierde, totul se câştigă din perspectiva acestui ideal numit pacea sufleteasca. Ea este totul. Poţi să ai în posesie complexe rezidenţiale, parcuri cu cele mai scumpe maşini, să fii cel mai iubit dintre pământeni. La ce bun toate acestea dacă în interiorul tău domneşte furtuna preocupărilor. Cu ce voi plăti băncile pentru a păstra toate aceste bogăţii sau investiţii dacă mă îmbolnavesc! Ce valoare voi mai avea în faţa familiei şi a prietenilor înmomentul când banca mi le va lua din cauza imposibilităţii de plată!

Singurul lucru sigur este ca în mod total viaţa nu mi-am dat-o eu ci este moştenită, bogăţiile nu mi le-am obţinut eu ci sunt moştenite, şi că finalul vieţii nu este cum îl vreau eu, nu vine când vreau eu ci este o moştenire, oricât aş visa altfel. Concret viaţa mi-o da Dumnezeu, bogaţiile mi le mijloceşte tot El prin diferite persoane sau situaţii conjuncturale, iar finalul vieţii va fi cum vrea tot El.

Dumnezeu este totul aici şi dincolo. Practic tot ceea ce avem şi suntem este moştenirea bogăţiei sale, iar această bogăţie este pacea sufletească. Neliniştea este din aceasta perspectivă o risipă. Dacă Dumnezeu, care nu minte niciodată iţi spune că investind în cei săraci vei avea totul adică o moştenire nepieritoare (mântuirea), de ce ar trebui să te întristezi precum tânărul bogat.

Câtă pace în sufletele tuturor celor care îşi dăruiesc viaţa cauzei lui Dumnezeu! Câtă bucurie în faptul că părăsesc orice realitate materiala pentru a fi cu Dumnezeu! Cine va înţelege vreodată că gravitatea sau greutatea păcatelor nu o simt cei care păcătuiesc, ci cei care nu păcătuiesc, care luptă cu ispita şi păcatul? Sau cine va înţelege vreodată că pacea este mai importantă decât războiul sau zbuciumul interior? Aceste întrebări sunt adresate de Isus tânărului din orice timp. Iar răspunsul va fi întotdeauna acelaşi: căutaţi mai întâi pacea Duhului şi toate celelalte vi se vor adăuga.

Doar atunci poate fi înţeles tot planul lui Dumnezeu când omul înţelege că pacea este mai durabila decât războiul şi că este o bogăţie fără de preţ pentru că, prin Duhul Vieţii, reprezintă legatura ombilicala a unităţii întregului neam omenesc cu Dumnezeu.

De reținut:

RESPONSABILITEA ÎNVĂȚĂTORULUI BUN– A da totul, adică pacea sufletetească (moştenirea fără de preţ a lucrării harului Duhului)

→ sfântul Paul, ca urmare a întâlnirii cu Isus, ajunge la pacea sufletească, se simte curat de sângele tuturor ucenicilor pe care i-a condus la moarte, căci nu s-a dat înapoi  să vă vestescă TOT planul lui Dumnezeu;

→ omul lumesc nu îşi va putea ierta niciodată greşeala împotriva legii dacă nu va vedea în lumina harului, asemeni lui Paul, tot planul lui Dumnezeu, dacă nu devine omul lui Dumnezeu;

→ pentru a putea răspunde la a doua întrebare este esenţial, să îl înţelegem pe Isus din parabola cu tânărul, adică să conştientizăm că Învăţătorul se vede în planul lui Dumnezeu, în totalitatea acestui plan şi îl introduce şi pe tânăr în această optică pentru că astfel va avea pace şi nu va mai fi neliniştit în drumul spre viaţa veşnică;

→ tânărul bogat din Evanghelie este condus de Isus spre a înţelege viaţa în totalitatea ei. Învăţătorul are o responsabilitate şi este bun în măsura în care conduce către adevăratul cunoscător a toate, Dumnezeu;

→ ceea ce îi cere Isus tânărului nu este o absurditate aşa cum s-ar putea întelege, ci este un lucru rezonabil, de bun simţ. El îi spune tânărului că din perspectiva vieţii veşnice pe care o vrea este bine să îşi încredinţeze bunurile spre administrare celor mai buni manageri, săracilor. Ei sunt singurii care nu risipesc fiindcă de regulă neavând cele necesare pentru o viaţă modestă au mereu chibzuinţa de a gândi de zece ori până să facă o investiţie;

→ Dumnezeu este totul aici şi dincolo. Practic tot ceea ce avem şi suntem este moştenirea bogăţiei sale, iar această bogăţie este pacea sufletească. Neliniştea este din aceasta perspectivă o risipă;

→ tânărul bogat primeşte ca temă pentru acasă să reflecteze asupra întregii sale vieţi, mai ales la ceea ce îi va rezerva viitorul şi dacă îl va urma pe Isus în condiţiile respective va fi fericit, va avea pace sufletească.